Volumul Ochi de lumină este, în egală măsură, un fel de „istorie ieroglifică” a unei iubiri ce îi va revela poetei „foamea de cuvânt” (Mirabila stare), acea foame de a fi, de a se naște, de a-și afirma condiția demiurgică: „ Mi-era dor de tine de dinainte să te cunosc!” (Zestre celestă); „Am plecat și am venit/ după urma pașilor sonorizați de nașteri. Și m-am recunoscut poezie” (Gând luminos); „Singura mea rană ești tu, înstrăinare de cuvânt,/ te vindecă lipirea de cânt.” (Sentimente). Poeta va avea revelația predestinării scrisului, creația devenind, în egală măsură, justificare față de sine și față de ceilalți: „Venit din viitor, îmi fusese hărăzit vulcanul poemelor” (Feminitate); „Am vaga impresie că nu eu am ales drumul, / ci întâmplările s-au revărsat înconjurându-mă/ cu alai plutitor” (Gând 3). „Când mi-e lumea mai dragă, aud cuvinte./ Țâșnesc din memoria lumii direct în cuibul gândului, /fagure de frăgezit săruturi.” (Empatie). Poemele se constituie ca o autobiografie lirică, alegorică închinată logosului privit ca formă de manifestare a conștiinței, ca element care individualizează omul și îi revelează statutul ontologic aparte:„Sunt mama copiilor tăi de cuvinte” (Dar divin).„Am trup și îl fac cuvânt./Ating cerul și pământul cu poezia.” (Scriere cu tine însăți); „Îmi iau sufletul între palme și îl rotunjesc de dorul cuvintelor”. (Naștere)

Ochi de lumină este, mai mult decât orice, un volum în care sensibilitatea runică și metafizică a Iuliei Dragomir aduce în prim-plan o dialectică a cuvântului și a tăcerii, a luminii și a întunericului, a prezenței și a absenței, un volum ce repune în discuție o poetică a misterului, în care motivele nopții, tăcerii, luminii selenare, genezei reconfigurează relația poetei cu iubirea și creația. Asemeni lui Orfeu, poeta are un singur destin: acela de a cânta iubirea. Ea nu este poetă decât în cântec,ea nu poate iubi decât în imn, căci doar acesta este tărâmul în care îndrăgostiții se pot întâlni: „Am fredonat la plivitul buruienilor poemul tăcerii./ Iubirea mi-e cântul.” (Întâlnire); „Îmi ia dragoste, / (…) să sorb în inimă cântul/ care mă umple de viață.” (Sărut) Doar aici, în „altarul poeziei”, îndrăgostita este „stăpână peste pădurea de simboluri a sensurilor.” (Spațiu). De aceea, ea iubește „pe limba tăcerii” (Binecuvântare universului), vede „cu timpul așezat la masa tăcerii” (Împăcare) și grăiește „pe limba sufletului neîngrădit de spații.” (Împăcare). Ea crede „în ce există dincolo de văz” (Încredințare) și pentru a descifra misterul va închide ochii „să văd mai bine/ Doar așa mă pătrund de roata lunii.” (Transferul de sensuri). Muți și orbi, îndrăgostiții „se joacă baba oarba cu adevărul din mister” (Transferul de sens): „Mă lua de mână în nopțile cu lună/ să îmi astâmpere foamea de raze.” (Tăcerea), „Respiră orbii sărutări de vreme” (Rost). Întâlnirile sunt posibile doar sub protecția nopții, iar în lumina diurnă posibile sunt doar privirile furate. „Am impresia că te ascunzi în spatele privirii,/ să descoperi pura mângâiere de suflet. E o altfel de intimitate, imponderală” (Poezie); „Taci ca noaptea și totuși mă inunzi”(Aerul gândului). Cel iubit este Marele Mister, acel astru luminos din întunericul lăuntric al ființei: „Ești soarele și cununa” (La dans cu viața); „De-atunci, cu poezia vieții, suflete, soare, mă încununi.” (Topitul din priviri); „Singura mea poezie esti tu,/ preumblare prin fiecare punct cardinal” (Sentimente); După atâtea adunări și risipiri, / mirarea e încă de neoprit…” (Închipuire). Trăită în granițele cântului, în obscuritatea protectoare a sufletului, iubirea devine taina care triumfă asupra morții și a timpului: „Până la sfârșitul iubirii nu există timp, / iubirea trece dincolo de roțile ceasornicului. ” (Până la sfârșitul iubirii)

De un tradiționalism metafizic conferit de irizările religioase și folclorice, de un neoclasicism dat de valorificarea alegoriei și de reafirmarea miturilor și simbolurilor, poemele reunite sub titlul Ochi de lumină sunt cu certitudine expresia artistică a unei personalități complexe, al cărei timbru „încăpător” nu își refuză niciun experiment liric.

Post-ul Ochi de lumină apare prima dată în Literatura de azi.