(sursa imaginii: www.amazon.com/Artificial-Intimacy-Virtual-Algorithmic-Matchmakers/dp/0231200943)

Termenul de Intimitate Artificială este asociat cu Sherry Turkle și cu psihoterapeuta Esther Perel, ambele explorând conceptul de legături emoționale umane cu inteligența artificială. Institutul Aspen l-a utilizat intens într-un raport din 2020 privind relațiile om-mașină. Biologul Rob Broks l-a folosit în cartea sa Artificial Intimacy: Virtual Friends, Digital Lovers, and Algorithmic Matchmakers, publicată în 2021.

Încă o statistică. James Muldoon, profesor de management la Școala de Business Essex și cercetător la Oxford Internet Institute, susține în cartea sa Love Machines. How Artificial Inteligence is Transforming Our Relationships, care va apărea tot în septembrie 2026 la Editura Faber, că aplicațiile IA din categoria ‘friend and companion’ au fost descărcate până în mai 2025 de 220 de milioane de utilizatori. Mulți dintre aceștia sunt foarte mulțumiți. Chatboții sunt atenți și prietenoși, loiali și nedispuși la trădări în amiciții sau relații romantice, nu-și judecă partenerii, fiind receptivi și înțelegători la orice capriciu sau indispoziție, și sunt întotdeauna disponibili când cei care au nevoie de compania lor îi caută. Așa cum am văzut deja în multe alte situații din istoria științei și tehnologiilor, imaginația a precedat și în acest domeniu realitățile. La începutul erei roboților și a povestirilor despre roboți, scriitorul american Lester O’Roy (1915 – 1993) publica într-un fanzin din 1938 povestea de dragoste dintre mecanicul Dave și Helen O’Loy, o frumoasă roboțică creată de Dave și prietenul său, studentul în medicină Phil. Mai recent, în 2013, filmul Her al lui Spike Jonze îl aducea pe ecrane pe Theodore, îndrăgostit lulea de asistenta sa emoțională Samantha, o creație chatbot IA, anticipată genial de acest film care a reușit să imagineze atât de precis, cu un deceniu și ceva în urmă, lumea noastră de astăzi. Theodore era în acest film Joaquin Phoenix, iar Samantha era Scarlett Johansson, sau mai bine zis vocea ei, căci eroul se îndrăgostește fără ca măcar să cunoască o imagine a ei.

(sursa imaginii: www.amazon.com/Love-Machines-Intelligence-Transforming-Relationships-ebook/dp/B0FXH4ZNLH)

Câte cazuri reale asemănătoare cu cel al lui Theodore există astăzi? În ce măsură acești asistenți, asistente, confidenți, confidente, prieteni, prietene, amanți sau amante din lumea virtuală înlocuiesc relațiile noastre cu alte ființe – umane și neartificiale? Timpul vieții omenești este limitat – ne spun asta medicii și poeții. Dar este timpul petrecut în compania unui chatbot prietenos mai dăunător decât cel petrecut cu un animal de companie (câine sau pisică, de exemplu) care trăiește pe lângă casele noastre? Nu voi încerca să dau vreun răspuns. Suntem, evident, într-o variantă a eternelor dispute despre raportul dintre surogate și realitate. Eu aștept și cele două cărți care vor apărea în toamnă, dar până atunci îi invit și pe prietenii și cititorii cu expertiză în psihologie să-și împărtășească opiniile.

(sursa imaginii: https://the-take.com/read/does-os-samantha-really-love-theodore-or-is-she-just-programmed-to-appear-as-if-she-does)

Din motive evidente, nu voi menționa pe nume sau recomanda niciuna dintre aceste aplicații. Cei interesați le vor găsi cu ușurință făcând o căutare pentru ‘companion AI’ sau… întrebând un chatbot. Aplicațiile companion bazate pe inteligență artificială sunt chatboți și avataruri virtuale, concepute pentru a oferi sprijin emoțional, prietenie și companie. Acestea promovează interacțiuni personalizate, sunt accesibile 7 zile pe săptămână timp de 24 de ore și creează personaje adaptabile care funcționează drept consilieri, prieteni sau chiar ca parteneri. Printre funcțiile lor cheie se numără utilizarea unor sisteme sofisticate de căutare și memorizare pentru a urmări și afla informații despre utilizator în timp, personalizând astfel interacțiunea. Aplicațiile mai perfecționate depășesc dialogul textual, oferind apeluri vocale și video în timp real. Ele devin ‘primi respondenți’ la cazuri de criză sau singurătate pentru mulți utilizatori, oferind un spațiu pentru a împărtăși gânduri și sentimente, adesea cu personaje concepute pentru a emula comunicarea cu oameni reali. Evident, împărtășirea de informații din sfera privată implică riscuri de securitate. În schimbul companiei, aceste aplicații ridică probleme de confidențialitate, deoarece încurajează utilizatorii să împărtășească detalii intime cu aplicațiile IA. Sunt ele mai discrete decât cea mai bună prietenă din lumea reală? Rămâne de văzut.

(sursa imaginii: www.nytimes.com/2018/08/11/opinion/there-will-never-be-an-age-of-artificial-intimacy.html)

Unele dintre aceste aplicații sunt foarte profitabile, poate dintre cele mai profitabile aplicații IA care țintesc utilizatorii individuali. Ele se bazează pe abonamente și pe modularitate funcțională, noile versiuni și caracteristici opționale adăugând costuri. Problema dependenței psihologice este evidentă – la fel ca și la utilizatorii rețelelor sociale, ai jocurilor video sau pe rețea, sau a recursului la consilieri psihologici mai mult sau mai puțin ‘de specialitate’. Aplicațiile IA au un avantaj însă aici față de concurenții lor: sunt concepute structural pentru a-i mulțumi pe utilizatori. În limbaj mai direct: a-i linguși chiar. Un prieten adevărat iți spune uneori adevărul în față, bazându-se pe logică, experiență de viață și maturitatea emoțională care ne-a învățat în timp că adevărul poate că supără, dar ajută. Sistemele IA nu știu (încă?) să spună adevărul în orice situație, ele sunt optimizate pentru o interacțiune permanent prietenoasă cu utilizatorii. Aceasta este însă o dilemă cu care probabil sunt confruntați și experții umani ai profesiei. Mai devreme sau mai târziu, sistemele IA vor achiziționa sau vor emula perfect și inteligența emoțională.

(sursa imaginii: https://every.to/cybernaut/artificial-intimacy)

Semnale de alarmă cum sunt cele trase de Sherry Turkle sau de James Muldoon au existat aproape la fiecare nouă invenție care a revoluționat lumea comunicațiilor, și au fost câteva în ultimii o sută și ceva de ani. Și totuși nici cinematograful nu a eliminat teatrele, nici radioul și televiziunea nu au înlocuit celelalte forme de informare și divertisment și nici Internetul nu a făcut să dispară presa sau bibliotecile. Nici relațiile interumane nu au fost înlocuite de altceva. Toate însă s-au schimbat în mod radical, și-au adaptat formele și dimensiunile la o lume din ce în ce mai aglomerată, mai puțin răbdătoare și mai complexă. Așa se va întâmpla, cred, și cu impactul Inteligenței Artificiale asupra relațiilor interumane, intime sau nu. Cum exact? Să urmărim ce se va întâmpla în continuare.

Post-ul Intimitatea Artificială apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm1318985729/)

Succesul lui Gattaca și persistența sa în timp sunt cu atât mai remarcabile cu cât era, în 1997, filmul de debut al regizorului care se născuse cu 34 de ani înainte, în Noua Zeelandă. Andrew Niccol este și autorul scenariilor tuturor celor 10 filme pe care le-a realizat până acum (alte două se află în faza de producție). A scris și scenarii pentru alți regizori, între care două succese notabile: The Truman Show (1998) regizat de Peter Weir (tot o distopie, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru scenariu original) și Terminalul (2004) – satiră politică regizată de Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal. Majoritatea filmelor sale aparțin genului science-fiction, explorând probleme sociale, culturale și politice ale prezentului și viitorului. Realitățile artificiale și simulate sunt teme frecvente în opera sa. Printre filmele mele preferate din filmografia să se află și S1m0ne, povestea unui producător (interpretat de Al Pacino) al cărui film este în pericol, deoarece actrița principală renunță la rol. Pentru a realiza totuși filmul, el decide să creeze digital o actriță care să o înlocuiască pe vedetă. Succesul depășește așteptările, aceasta devenind peste noapte o senzație hollywoodiană pe care toată lumea o consideră o persoană reală. În 2002, S1m0ne anticipa panica prin care va trece peste două decenii industria cinematografică, amenințată de actorii creați de Inteligența Artificială. Vom vedea că nu este vorba despre singura anticipație genială creată de imaginația lui Andrew Niccol.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm738821120/)

Gattaca a devenit în cei aproape treizeci de ani de la lansarea sa pe ecrane o creație de referință într-un gen care există deja de peste jumătate de secol. Romanul lui Aldous Huxley Minunata lume nouă, din 1932, descria o lume în care oamenii sunt modificați chimic și genetic în ‘incubatoare’ și împărțiți într-un sistem rigid de caste pe cinci niveluri (numite Alpha până la Epsilon), pentru a asigura stabilitatea socială. Un alt roman, Oryx și Crake, apărut în 2003 și semnat de Margaret Atwood, prezintă o lume dominată de corporații specializate în biotehnologie, care creează specii hibride bizare și, în cele din urmă, un înlocuitor uman ‘perfecționat’, ceea ce duce la destrămarea societății umane. Ultimul roman al lui Michael Chrichton apărut în timpul vieții sale, Next, descria în 2006 o lume dominată de cercetarea genetică și lăcomia corporatistă. În cele două filme Blade Runner regizate de Ridley Scott, „replicanții” sunt ființe create prin bioinginerie și dotate cu o forță superioară, dar cu durată de viață limitată. Temele recurente ale acestor cărți și filme sunt genoismul, adică discriminarea bazată pe caracteristici genetice, în care clasele sociale nu mai sunt definite de bogăție sau rasă, ci de calitatea informației genetice, pericolul dominației corporațiilor și riscurile consecințelor neintenționate ale ingineriei genetice. Și mai sinistru este faptul că aceste distopii traduc în literatură sau pe ecrane practicile unei pseudo-științe – eugenia. Aceasta este un set de credințe și practici în mare parte discreditate, care vizează îmbunătățirea calității genetice a populației umane. Din punct de vedere istoric, eugeniștii propuneau modificarea structurii populației umane prin inhibarea fertilității celor considerați inferiori sau prin promovarea fertilității celor considerați superiori. Naziștii, dar și unii politicieni nord-americani au studiat și promovat aceste practici, însă interesul a scăzut după Al Doilea Război Mondial. Progresele ingineriei genetice din ultimele decenii readuc în discuție aspectele morale și pericolele erorilor sau utilizării științei în scopuri malefice.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm550070017/)

Personajele din Gattaca au nume simbolice. Eroul principal se numește Vincent (de la victorie) Freeman (om liber). S-a născut natural, adică în clasa dezavantajată a societății viitorului în care are loc acțiunea. Clasa socială privilegiată își concepe copiii prin selecție genetică, pentru a se asigura că ei vor poseda cele mai bune trăsături ereditare ale părinților lor. Vincent visează să zboare spre stele, și pentru aceasta decide să păcălească sistemul, folosind pentru testele genetice zilnice probele prelevate de prietenul său Jerome Eugene (numele înseamnă ‘bine născut’ și este rădăcina pentru ‘eugenics’) care, deși aparținea clasei ‘superioare’, suferise un accident care-l paralizase. În săptămâna dintre anunțul viitoarei expediții spre Saturn și data lansării, Vincent se îndrăgostește de o colegă, Irene Cassini (numele astronomului care a descoperit inelele lui Saturn). O crimă are loc în corporația în care lucrează Vincent și Irene și controalele se întețesc. Va reuși Vincent să învingă prejudecățile, să-și vadă visul zborului spre stele realizat și să demonstreze că sistemul de clase separate genetic nu este infailibil?

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm1018986497/)

Gattaca a fost votat de un grup de experți de la NASA ca fiind filmul științifico-fantastic cel mai exact din punctul de vedere al fundamentării sale științifice. Este un film vizionar, din multe puncte de vedere. Tehnicile de editare genetică cum sunt CRISPR-Cas9 au devenit cunoscute public doar prin 2012, deci la 15 ani de la lansarea filmului. Arta și fantezia creatorilor de sci-fi au devansat și în acest caz progresele științei. Văzut astăzi, la 29 de ani de la lansare, filmul arată extrem de realist și de credibil, având în același timp o estetică vizuală rece și potrivită unei distopii, amintind alte filme distopice remarcabile cum sunt 1984 al lui Michael Radford după romanul cu același nume al lui Orwell sau Brazil al lui Terry Gilliam (toate inspirate de clasicul Metropolis al lui Fritz Lang). Clădirea corporației în care se petrece o parte în acțiune a fost proiectată de Frank Lloyd Wright în 1957, cea mai mare și una dintre ultimele clădiri proiectate de el. Anunțurile publice pe culoarele corporației sunt în esperanto, o limbă artificială universală concepută în secolul al XIX-lea. Rolurile principale sunt jucate de Ethan Hawke, Jude Law și Uma Thurman, cu o foarte interesantă distribuire într-un rol secundar – cea a scriitorului Gore Vidal. Banda muzicală include o improvizație de Schubert cântată într-o altă scenă antologică și premonitorie pentru halucinațiile Inteligenței Artificiale de astăzi de un pianist cu șase degete la fiecare mână.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0119177/mediaviewer/rm12353537/)

Finalul filmului poate fi intepretat în mai multe feluri. Aparent, Vincent va învinge, dovedind futilitatea teoriilor rasiale și a împărțirii omenirii în clase genetice. Odată cu el, învinge și Jerome, care va călători spre stele prin împlinirea visului prietenului său, dar rolul sau în viață se încheie aici. Va muri și eroul filmului? Câteva aluzii despre un drum fără întoarcere sugerează asta. El învinsese până atunci toate pronosticurile științifice, dar un om nu poate birui pentru totdeauna legile Universului, ale Creației și ale Creatorului. Finalul îmi amintește faimosul schimb de replici dintre Albert Einstein și Niels Bohr din timpul Conferinței Solvay, din 1927. Einstein, care se opunea aleatorității inerente mecanicii cuantice, ii spusese lui Bohr „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Răspunsul lui Bohr a venit imediat, la fel de concis și de profund: „Einstein, nu-i mai spune lui Dumnezeu ce să facă!”. Acest dialog exprimă dezacordul lor cu privire la probabilitatea cuantică versus un univers determinist. Avertismentul este însă valabil și pentru eroii filmului și pentru savanții care astăzi sunt prea aproape de ‘joaca de-a Dumnezeu’, când este vorba despre aplicarea ingineriei genetice în perfecționarea ființelor omenești.  

Post-ul Gattaca – O distopie genetică apare prima dată în Literatura de azi.

Robotic hands on steering wheel while driving autonomous car. 3D illustration.

(sursa imaginii: autonomousvehicleinternational.com/features/is-camera-only-the-future-of-self-driving-cars.html)

Pentru a înțelege importanța acestor descoperiri, să analizăm una dintre aplicațiile cele mai sofisticate ale roboticii – șoferii autonomi. Aceste sisteme folosesc între 8 camere video exterioare + una interioară (Tesla FSD) și 29 de camere (Waymo Driver). Ele se adaugă unui număr de alte sisteme lidar, radar și senzori de diferite alte  tipuri, ce transmit informațiile sistemului de auto-pilotare, care le traduce, interpretează, integrează și ia deciziile optime în timp real. Aceste procese sunt însă foarte complexe. Interpretarea informației vizuale, de exemplu, pentru un șofer experimentat, include experiențe trecute care îi permit să identifice pericole cum sunt schimbarea culorii unui semafor, apariția unui animal pe șosea, pietoni indisciplinați care traversează unde și când nu este permis sau schimbări de bandă fără semnalizare ale mașinilor conduse de șoferi imprudenți, și să le filtreze, eliminând alte schimbări în peisajul vizual care nu reprezintă pericole. Sistemele moderne care integrează informația de la camerele video folosesc algoritmi bazați pe fluxul optic, un fenomen descoperit în anii ’50 ai secolului trecut, de psihologul american James J. Gibson. Acest tip de algoritmi este capabil să detecteze mișcarea direct din analiza vectorilor luminoși, în loc de compararea intensivă a unor imagini statice, la fel cum o face sistemul nervos uman, fără participarea unității centrale (creier). Metodele bazate pe flux optic solicită resurse de calcul considerabile și impactează viteza de reacție. Întârzierea poate fi până la 0,5-0,6 secunde. În condiții de trafic la o viteză de 80 km/h, această întârziere poate duce la o distanță de frânare de peste 12 metri, cea ce poate fi exact distanța dintre un accident fatal și evitarea acestuia.

(sursa imaginii: researchgate.net/figure/sual-pathways-from-the-retina-through-the-lateral-geniculate-nucleus-LGN-of-the_fig1_251463255)

Descoperirea anunțată aparține unei echipe de cercetători chinezi în robotică, aflată sub conducerea profesorului Shuo Gao, doctor în inginerie electrică la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, în prezent profesor asociat la Universitatea Beihang din Beijing, China. Inspirația le-a venit tot din studiul sistemului vizual uman, care are capacitatea de a concentra atenția doar acolo unde este nevoie. Esentială în acest proces este o regiune a creierului cunoscută sub numele de nucleul geniculat lateral (LGN). Geniculat înseamnă în anatomie îndoit ca un genunchi. LGN acționează ca o stație de releu în traseul vizual, primind informații de la retină – unde stimulii vizuali sunt convertiți în semnale electrice – și transmițându-le cortexului vizual al creierului, unde aceste semnale sunt procesate. Dar LGN joacă și un rol important de filtrare, indicând cortexului vizual unde ar trebui prioritizată puterea de procesare. Deoarece filtrul LGN este sensibil atât la schimbările de timp, cât și la cele de spațiu, acesta permite creierului să identifice și să urmărească eficient mișcarea rapidă, fie că este vorba despre un semafor care se schimbă, fie despre un pieton care traversează strada. Profesorul Gao și echipa sa au introdus un strat asemănător LGN în sistemele de vedere artificială pentru a ghida atenția algoritmilor de flux optic. Schimbarea aceasta de arhitectură nu ar fi însă suficientă, și roboticienii chinezi au propus și o implementare hardware diferită. Cipurile cu circuite care procesează informațiile separat de cele care stochează date nu ar fi oferit accelerarea de care aveau nevoie. Cercetătorii chinezi propun folosirea unui tip de hardware numit neuromorfic, care imită creierul uman prin integrarea funcțiilor de procesare și stocare în același circuit.

(sursa imaginii: https://recfaces.com/articles/computer-vision-vs-machine-vision)

Cercetătorii au implementat deocamdată un prototip, care este capabil să detecteze schimbările de luminozitate din fluxul optic și să le transforme pe acestea, prin intermediul blocului LGN, în informații de fluxuri optice prioritizate, folosind rețele sinaptice bazate pe hardware neuromorfic. Rezultatele indică o îmbunătățire spectaculoasă (de patru ori) a vitezei de reacție, păstrând sau îmbunătățind rezoluția imaginilor. Testarea s-a făcut atât pe roboți cu brațe mecanice, cât și pe șoferi autonomi. Până la implementarea pe scară largă mai sunt de parcurs câteva etape. Prototipurile trebuie transformate în produse industriale viabile tehnologic și economic. Trebuie luat în considerare faptul că a fost rezolvată o problemă (cea a priorității informației vizuale), însă rămân aceleași limitări ale unității centrale, care ia decizii privind acțiunile. Perspectivele sunt însă spectaculoase. Ochii electronici ai roboților vor avea aceeași inteligență încorporată în sistemul de decizii al sistemului vizual uman, dar posibilități fizice superioare (viziune 360 de grade, rezoluție mult mai precisă). Aplicațiile pot fi multiple – de la vehicule autonome și roboți industriali sau casnici, până la implanturi în corpul omenesc care pot rezolva boli până acum nevindecabile și recupera sau dărui vederea unor pacienți considerați iremediabil orbi. Poate că această perspectivă îi înfricoșează pe mulți, dar cunoașterea fiziologiei și anatomiei umane avansează în paralel și se influențează reciproc cu progresele roboticii. Să încercăm să înțelegem și să folosim spre bine aceste progrese științifice și tehnologice multi-disciplinare.

Post-ul Ochiul robotului apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: www.palaiologos.law/eu-ai-act/)

În limba engleză această legislație se numește ‘Artificial Intelligence Act’ sau ‘AI Act’, adică ‘Legea privind inteligența artificială’ sau ‘Legea IA’. A fost votată în Parlamentul European la 13 martie 2024, aprobată de Consiliul European la 21 mai 2024 și a intrat în vigoare la 1 august 2024, cu prevederi care urmau să fie aplicate treptat în următoarele 6 până la 36 de luni. Este important să menționăm două aspecte – reglementările se ocupă mai ales de aplicațiile civile și ele se adresează în special creatorilor de aplicații și servicii IA, și nu utilizatorilor individuali. Sunt incluse majoritatea sistemelor de IA într-o gamă largă de sectoare, dar și cu multe excepții pentru IA utilizată doar în scopuri militare, de securitate națională, de cercetare sau pentru uz neprofesional. Ca formă de reglementare a produselor, legea impune obligații furnizorilor de IA și organizațiilor care utilizează IA într-un context profesional. Ca utilizatori individuali, cei mai mulți dintre noi nu suntem vizați direct de aceasta lege, dar îi putem trage la răspundere pe acei furnizori de sisteme IA sau firme care utilizează IA în produsele și serviciile lor, dacă nu respectă condițiile legislației.

(sursa imaginii: www.telefonica.com/en/communication-room/blog/a-fit-for-purpose-and-borderless-european-artificial-intelligence-regulation/)

Legea împarte aplicațiile IA neexceptate în funcție de riscul lor de a provoca daune. Există patru niveluri de risc – inacceptabil, ridicat, limitat, minim – plus o categorie suplimentară pentru IA de uz general.

– Aplicațiile cu riscuri inacceptabile sunt interzise. Ele includ aplicațiile care manipulează comportamentul uman, cele care utilizează identificarea biometrică de la distanță în timp real (cum ar fi recunoașterea facială) în spațiile publice și cele utilizate pentru stabilirea de scoruri sociale (clasificarea indivizilor pe baza caracteristicilor personale, a statutului socio-economic sau a comportamentului lor)

– Aplicațiile cu risc ridicat trebuie să respecte obligații de securitate, transparență și calitate și să fie supuse evaluărilor de conformitate. Sunt incluse aplicații care pot să reprezinte amenințări semnificative la adresa sănătății, siguranței sau drepturilor fundamentale ale persoanelor – în special, sistemele de IA utilizate în sănătate, educație, recrutare, gestionarea infrastructurilor critice, aplicarea legii sau justiție. Acestea sunt supuse unor obligații de calitate, transparență, supraveghere umană și siguranță și, în unele cazuri, necesită o evaluare a impactului asupra drepturilor fundamentale înainte de implementare. Algoritmii trebuie evaluați atât înainte de a fi introduși pe piață, cât și pe tot parcursul ciclului lor de viață. Lista aplicațiilor cu risc ridicat poate fi extinsă în timp. De asemenea, cetățenii au dreptul de a depune reclamații cu privire la sistemele de IA și de a primi explicații cu privire la deciziile luate de IA cu risc ridicat care le afectează drepturile.

– Aplicațiile cu risc limitat au doar obligații de transparență. Utilizatorii trebuie să fie informați că interacționează cu un sistem IA pentru a putea lua decizii în cunoștință de cauză. Această categorie include, de exemplu, aplicații de inteligență artificială care permit generarea sau manipularea imaginilor, sunetului sau videoclipurilor. Atenție, deci: cine creează conținut cu ajutorul unei aplicații de inteligență artificiala are obligația, conform acestei legislații, să semnaleze clar faptul că este vorba despre conținut generat cu asistență IA.

– Aplicațiile cu risc minim includ, de exemplu, sistemele de inteligență artificială utilizate pentru jocuri video sau filtre antispam. Se așteaptă ca majoritatea aplicațiilor de inteligență artificială să se încadreze în această categorie. Aceste sisteme nu sunt reglementate, iar statele membre nu pot impune reglementări suplimentare. Cu toate acestea, se sugerează un cod de conduită voluntar.

– Categoria IA de uz general include modele fundamentale (de exemplu, ChatGPT) care pot îndeplini o gamă largă de sarcini. Dacă designul este open-source, dezvoltatorii trebuie să publice un rezumat al datelor de antrenament și o politică de drepturi de autor; modelele cu sursă închisă trebuie să îndeplinească cerințe mai largi de transparență. Sunt introduse evaluări suplimentare pentru modelele cu capacitate ridicată. Dincolo de aceste obligații de bază privind transparența, Legea IA stabilește o listă comună de obligații pentru furnizorii de modele IA de uz general. Aceștia trebuie să publice un rezumat al datelor de învățare, să adopte o politică de conformitate cu legea drepturilor de autor și să furnizeze documentație tehnică utilizatorilor care creează alte aplicații și autorităților de supraveghere.

(sursa imaginii: https://trumpetproject.eu/steering-the-future-in-the-right-direction-introducing-the-new-european-ai-office/)

Care este modelul de guvernanță sau, în alte cuvinte, cum va fi implementată această legislație? În ianuarie 2024 a fost înființat Biroul IA (AI Office) în cadrul Comisiei Europene. Directoarea Biroului se numește Lucilla Sioli, are două doctorate (de la universitățile din Southampton și Milano) și lucrează din 1997 în organizații europene. Biroul IA va coordona implementarea Legii privind IA în toate statele membre și va supraveghea conformitatea furnizorilor de IA de uz general. De asemenea, el poate solicita informații sau deschide anchete atunci când sunt suspectate probleme grave.

(sursa imaginii: https://bernitsaslaw.com/2024/05/27/formal-adoption-of-the-ai-act-by-the-council-eu-timeline-highlights)

Care este calendarul de introducere a legislației? După intrarea în vigoare, la 1 august 2024, Legea privind IA urma să se aplice în 6 luni pentru sistemele de IA interzise, în 12 luni pentru sistemele IA de uz general și în 24-36 de luni pentru sistemele IA cu risc ridicat. Practic, deci, primele două categorii au intrat deja în aplicare, în timp ce legislația legată de sistemele cu risc ridicat ar trebui să înceapă să fie aplicată după 1 august 2026. O cerere de amânare cu 9 luni a introducerii acestei părți a legislației (necesară pentru finalizarea sculelor de conformitate) se află în discuția Biroului IA.

Ce înseamnă aceasta? Legislația europeană nu este o noutate. Aplicarea ei a început cu 2 ani în urmă. Este probabil cea mai avansată legislație internațională în acest domeniu, dar nu este singura. Peste 1 000 de inițiative legislative naționale au fost promulgate sau sunt în lucru în 72 de țări. Cele mai avansate dintre ele sunt Coreea de Sud (din ianuarie 2025) și China, care în 2025 a legiferat obligația marcării explicite a oricărui conținut generat cu IA. Statele Unite nu au o singură lege federală pentru IA, ceea ce lasă reglementările să fie decise la nivel de stat. Printre legile statale notabile se numără Legea AB 2013 din California (despre transparența datelor de instruire) și Legea SB 24-205 din Colorado (discriminarea algoritmică). La nivel federal, accentul s-a mutat la sfârșitul anului 2025 către o abordare dereglementată menită să stimuleze inovația și să elimine birocrația.

Firma Deloitte Legal, asociată cu o mare rețea internațională de firme care furnizează servicii legale pentru business și creatorii de tehnologii, activând cu 470 de mii de angajați în 150 de țări, a publicat în ianuarie 2026 un raport despre gradul de implementare a legislației IA în tarile UE la finele anului 2025. Țările europene sunt împărțite în trei categorii: cele în care implementarea este si avansată (acolo unde au fost deja desemnate autoritățile naționale competente – NCA), cele în care legislația națională respectivă este în curs și urmează să fie desemnate NCA-urile, și cele care se află doar în stadiul de ‘planificare timpurie’. În această din urmă categorie se află și România, alături de Austria, Belgia, Estonia și Portugalia. România se află printre cele șapte tari care nu au desemnat un punct de contact sau responsabilitate clar în problemele IA, conform acestui document (accesibil public la adresa deloittelegal.de/content/dam/assets-zone6/dl/de/docs/services/legal/2025/national-implementation-of-the-eu-ai-act-across-member-states.pdf). Accelerarea eforturilor legislative și a implementării legislației sunt evident necesare.

(sursa imaginii: www.esa-automation.com/en/ai-act-the-first-regulatory-framework-for-artificial-intelligence-in-the-european-union/)

Concluzii? Majoritatea obligațiilor revin furnizorilor (dezvoltatorilor) de sisteme de IA cu risc ridicat. De asemenea, sunt afectați implementatorii – persoane fizice sau juridice care implementează un sistem de IA în scop profesional. Mai puțin afectați, dar nu complet imuni la responsabilități, sunt utilizatorii finali. Atunci când creați un text sau o fotografie bazată pe IA, aveți obligația să le marcați că atare. Distribuind sau redistribuind un asemenea conținut deveniți cel puțin utilizatori finali și uneori chiar implementatori. Legile privitoare la proprietatea intelectuală se aplică la fel ca la orice conținut care nu este creat original, ci copiat din alte surse. La fel ca în orice fel de transfer financiar, de bunuri sau de informație, avem responsabilități ca producători și creatori, dar și ca utilizatori. Se impune precauție, cunoaștere, utilizare inteligentă. Aplicațiile IA deschid posibilități enorme, amplifică productivitatea și fac mai eficientă munca intelectuală, creează forme noi de divertisment. Să ne bucuram de ele în cadrul și în spiritul legilor.

Post-ul IA și legislația europeană apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: imdb.com/title/tt1798709/mediaviewer/rm2440509696/)

Telefonia mobilă a fost dominată în ultimele două decenii de un duopol format din Apple și Google – două întreprinderi care domină nu doar piața cu cererea și oferta acestor produse, dar și modul în care acestea arată și interacționează. Google a transferat în fiecare an sume imense lui Apple pentru ca motoarele de căutare și browserele ‘default’ (adică cele instalate și accesate automat, pe care mulți utilizatori nu le schimbă niciodată) să fie ale sale. Pe de-o parte, Google și-a eliminat sau minimizat astfel competitorii, pe de altă parte a achiziționat și extins propriul său sistem de operare pentru telefonia mobilă (numit Android), care este instalat cam pe orice model de telefon care nu este al lui Apple, cu excepția celor proiectate în China. Duopolul nu cred însă că va mai domina multă vreme. Competiția se întețește. OpenAI, firma dominantă a pieței aplicațiilor IA a anunțat că planurile de lansare a unui nou dispozitiv mobil inteligent în a doua jumătate a lui 2026 sunt ‘în termen’. Apple lucrează la lansarea unei insigne portabile (‘wearable pin’) care va încorpora electronica unui agent IA. Sir Jony Ive, designer-ul britanic născut în 1967, care a fost vreme de decenii colaboratorul lui Steve Jobs și este considerat drept ‘creierul’ care a creat imaginea multor produse Apple și interacțiunea lor cu utilizatorii, conduce acum o firmă numită LoveFrom. Contractul acestuia cu Apple s-a încheiat în 2019 și Ive s-a apropiat în ultimii ani de OpenAI a lui Sam Altman. În 2025 au anunțat dezvoltarea unui dispozitiv hardware dotat cu Inteligență Artificială, care este „mai puțin perturbator din punct de vedere social decât iPhone-ul”. Meta, care a mizat multă vreme pe căștile dotate cu capabilități Virtual Reality (VR), a mutat o parte dintre resursele care sprijineau această dezvoltare spre ochelari dotați cu funcții IA. O linie similară are în lucru și Amazon, care folosește ca bază extinderea asistentului casnic Alexa cu funcționalitate IA, folosind difuzoarele sale inteligente ca dispozitive fixe, respectiv ochelari și minicăști audio ca aparate mobile.

(sursa imaginii: technewsworld.com/story/ai-enhanced-next-gen-smart-glasses-could-revolutionize-wearables-179339.html)

Ce vor simți utilizatorii, adică noi? Primul impact va fi o creștere a prețurilor telefoanelor mobile. Cauzele sunt multiple. În primul rând – scăderea cantităților fabricate și vândute (estimată la 6% global pentru 2026 față de 2025) va ridica costurile de producție. Apoi este vorba despre creșterea prețurilor memoriilor, care este un efect indirect al cererii pentru aparatura IA. Complexitatea și capacitatea memoriilor telefoanelor inteligente sunt în continuă creștere și se apropie de cele ale agenților IA, dar solicitările din partea unor firme precum Nvidia cresc în ritm și mai mult. Ambele tipuri de aparate se află acum în aceeași zonă tehnologică, necesitând cipuri la parametri ridicați de densitate a siliciului, domeniu în care producătorii din Taiwan controlează cam 90% din producție. Producătorii de telefoane inteligente se vor găsi în inferioritate, prioritatea fiind acordată celor care produc hardware pentru IA. Prețurile cresc. În ultimele 15 luni, prețul celor 12 GB de memorie dinamică necesară funcționarii modelelor recent lansate de telefoane inteligente a crescut cu 70 dolari pe unitate. Consumatorii vor plăti. Alt efect va fi apariția unor dispozitive noi, dotate cu IA, care vor începe să ofere servicii critice care nu există pe telefoane mobile: de la monitorizare pentru sănătate la aplicații de plată digitală sau la dispozitivele necesare șoferilor. Care va fi dispozitivul viitorului – ‘The Next Big Thing’, cum spun americanii? Va fi unul singur dominant sau vor fi mai multe aparate interconectate? Nu există încă un răspuns, sau sigur nu există un singur răspuns. Foarte probabil însă că peste încă un deceniu lumea noastră va arăta cu totul altfel decât astăzi sau decât cea imaginata în filmul Her.

(sursa imaginii https://mconsultingprep.com/what-is-a-consulting-firm)

Cert este că industria circuitelor electronice va cunoaște un avânt considerabil în viitorii ani, poate chiar decenii. Vor creste și cantitățile și se vor diversifica și locațiile în care sunt plasate unitățile de producție, deoarece concentrarea aproape exclusivă a producției de vârf tehnologic într-un loc aflat în focarul unui conflict geopolitic cum este Taiwan este prea riscantă pentru economia lumii. Inteligența Artificială este și foarte energofagă. Drept urmare, industria energetică va continua, de asemenea, să se dezvolte în ritm susținut, atât cea bazată pe energie curată și reutilizabilă, dar și în ramuri considerate cu un deceniu sau două în urma ca fiind spre finalul ciclului de exploatare, cum sunt energia atomică și cea a combustibililor fosili. Contrar previziunilor dominante de până acum, noul val de evoluție tehnologică pare a genera mai multe locuri de muncă decât a distruge. Asta însă nu întotdeauna se reflectă la nivel individual. Agentul de turism sau consilierul financiar înlocuiți de aplicații IA nu se pot reprofila peste noapte în tehnicieni de cipuri sau în experți în energie. Impactul IA în alte domenii este diferit de cel scontat. Contrar previziunilor, statisticile arată că în ultimii trei ani, specialități în care era temută o influență negativă a introducerii IA au înregistrat creșteri în cererea de locuri de muncă. Numărul celor care scriu programe software în Statele Unite a crescut cu 7%, cel al radiologilor care interpretează imagistica medicală cu 10% și cel al paralegiștilor cu 21%. Cele mai însemnate creșteri au fost înregistrate în domeniile care combină noile tehnologii cu coordonarea și supravegherea proceselor: numărul posturilor de conducători de proiecte și de experți în securitate a crescut cu 30%. Creșterea este vizibilă acolo unde este vorba despre domenii care au asimilat aplicațiile IA, au învățat să le folosească și, în acest fel, să-și mărească eficiența și calitatea contribuției salariaților la locul de muncă. Se produce și o schimbare a structurii organizatorice a multor firme. Reprezentarea organigramelor acestora era în modelul clasic ‘piramidală’, adică multe job-uri de joasă calificare la bază, urmate de un număr mai mic, dar totuși semnificativ, de funcții de conducere intermediare (acei faimoși ‘mid-level managers’) și puține funcții de conducere la vârf. În multe organizații are loc o tranziție spre un model ‘romboidal’ (sau ‘diamond-shaped’). Introducerea sistemelor IA duce la eliminarea posturilor funcționărești, a joburilor în care se făcea intensă muncă de documentare, se sintetizau datele, se creau statistici și se întocmeau dosare folosind procese intelectuale repetitive. În schimb, vor fi create din ce în ce mai multe posturi de experți care vor ști ce și cum să dialogheze cu sistemele IA, cum să pregătească informațiile de intrare și să filtreze și să interpreteze în mod creativ răspunsurile acestora. Forța de muncă utilă, cea care își va găsi cu ușurință locuri de muncă, va fi cea care va ști să se utilizeze noile tehnologii în domeniile cele mai diverse.

(sursa imaginii: https://en.ara.cat/society/8-out-of-10-fifth-grade-students-already-use-social-media_1_5558178.html)

Cu atât mai mult mi s-au părut îngrijorătoare rezultatele statisticilor Eurostat publicate în această săptămână în legătură cu nivelul de cunoștințe și utilizare a Inteligentei artificiale de către tinerii din România, în raport cu alte tari europene. Doar 44,1% dintre tinerii români cu vârste între 16 și 24 de ani au folosit instrumente de inteligență artificială generativă în 2025. România se situează astfel pe ultimul loc în Uniunea Europeană, mult sub media europeană de 63,8%. Liderii europeni sunt Grecia (83,5%), Estonia (82,8%) și Cehia (78,5%). (sursa: https://www.digi24.ro/digieconomic/digital/grafic-romania-pe-ultimul-loc-in-ue-la-utilizarea-inteligentei-artificiale-de-catre-tineri-86877). Am impresia că suntem și aici într-unul dintre acele cazuri în care lipsa de informație (a părinților, a profesorilor, a unei părți din mediile de comunicații) generează frică, iar frica paralizează. În multe discuții și publicații, IA este greșit înțeleasă, este descrisă ca o sperietoare, sunt accentuate efectele negative și ignorate cele pozitive. Da – anumite efecte sunt negative și de proporții. Da – anumite meserii sunt în pericol de dispariție sau de reduceri numerice. Da – dacă ești elev sau student, nu este corect și nu este eficient să prezinți o temă pentru acasă sau o lucrare de doctorat cu porțiuni însemnate de text generate de IA. Dar aceleași aplicații pe care nu le cunoști sau care ți-au fost interzise ar putea să te ajute în mod creativ, să elimine activitățile repetitive, lăsând loc celor creatoare, să te pregătească pentru dobândirea locurilor de muncă productive și bine remunerate ale viitorului. Aceleași sentimente le am în legătură cu propunerile pentru interzicerea accesului minorilor sub o anumită vârstă la rețelele sociale. Cu tot respectul pentru țările care au introdus asemenea măsuri, eu nu sunt de părere că ele vor avea efectul pe care-l doresc cei care le propun, dimpotrivă. Interdicția va face din aceste medii un fel de ‘fruct interzis’ pe care minorii îl vor accesa pe ascuns, fără control și mai ales fără o îndrumare competentă. Nu interdicția este modalitatea prin care îi protejăm, ci o educație care să includă cunoașterea tehnologiilor moderne și folosirea lor în scopuri creative și educative. În opinia mea, nu numai că telefoanele inteligente (sau ceea ce va urma după ele) nu ar trebui să rămână în afara școlilor, ci dimpotrivă – programele școlare ar trebui să includă materii legate de educație digitală care să le integreze. La fel cum am învățat cu toții în scoală să scriem și să citim pe hârtie, și copiii și nepoții noștri trebuie educați în școlile de astăzi să scrie, să citească și să interacționeze pe Internet. Este nevoie de profesori care să predea aceste noi materii? Iată încă o categorie suplimentară de locuri de muncă generate de IA!

(sursa imaginii: romania-insider.com/romanian-ai-made-singer-lolita-cercel-critics-jan-2026)

Pune Inteligența Artificială în pericol și meseriile legate de industria muzicii? Răspunsul la această întrebare pare a fi pozitiv și unul dintre cazurile cele mai interesante din ultimele săptămâni este cel publicat și dezbătut în România, atât pe Internet, cât și în presă și la televiziuni: clipurile interpretate de Lolita Cercel. Creația digitală a designerului care folosește numele Tom a înregistrat un succes inițial amplificat de discuțiile și controversele care au urmat. Din interviurile date în condiții de anonimitate, am înțeles că Tom a scris versurile cântecelor Lolitei și a folosit aplicații IA pentru a genera atât imaginile video, cât și muzica. Asta ar putea face aparent oricine, dar atenție: felul în care sună cântecele și felul în care arată ‘cântăreața’ în videoclipuri, ca și decorurile în care aceasta este prezentată sunt toate decizii ale creatorului digital. El a furnizat aplicației lista de piese muzicale și de interpreți din care a fost creată vocea Lolitei, el a definit trăsăturile acesteia, el a ales instrumentele muzicale de acompaniament. Există multe controverse legate de acest gen de creații muzicale generate în proporție mai mică sau mai mare cu asistență IA. Cui aparține lucrarea? Dacă distribuirea este făcută în scopuri comerciale, ar trebui plătite drepturi de autor creatorilor pieselor folosite în procesul de învățare? Nu există – după cate știu eu – încă norme legale în acest sens nici în România și nici în altă parte în lume. Ca în multe alte cazuri, legislația este cu mulți pași în urma progreselor tehnologiei. Între timp, în unele țări, piesele muzicale create de IA sau/și produse cu asistență IA sunt admise și intră în topuri. Calitatea lor poate fi disputată și este discutabilă. Va genera vreodată o aplicație IA o revoluție în muzică precum Mozart, Wagner sau Beatles? Personal, mă îndoiesc. Ceea ce este sigur este faptul că vom vedea și vom auzi din ce în ce mai multă muzică creata de IA și va trebui să decidem dacă ne place sau nu. Cu alte cuvinte, să învățam să trăim în lumea în care Inteligența Artificială co-există cu cea umană. Progresul este ireversibil.

Post-ul Sfârșitul erei telefoanelor inteligente? apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Diane_de_Versailles_-_Mus%C3%A9e_du_Louvre_AGER_Ma_589.jpg)

Și totuși, nu totul s-a schimbat. Cursa spațială din anii ’50-’70 ai secolului trecut a fost în mare măsură o consecință a Războiului Rece și a competiției globale dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. În deceniul al treilea al secolului XXI,cel în care ne aflăm, competiția globală are loc între Statele Unite și noua supraputere emergentă – Republica Populară Chineză. Concurența economică și lupta pentru hegemonie regională și globală poate fi privită ca o altă formă a Războiului Rece. Ceea ce s-a schimbat în această perioadă este importanța strategică a spațiului extraterestru. Comunicațiile au devenit o resursă strategică la fel de importantă ca și resursele naturale. Progresele opticii au făcut ca nimic din ceea ce se întâmplă la nivelul solului să nu mai poată fi ascuns de ‘ochii’ sateliților. A domina spațiul exterior atmosferei din apropierea Pământului pare a fi devenit la fel de important ca și a controla teritorii sau apele oceanului la suprafața Pământului.

Dar Luna? De ce este necesar ca omenirea să revină pe Lună? De ce atât Statele Unite, cât și China au inclus în programele lor spațiale aselenizări și apoi stabilirea de baze lunare permanente? Aici, opiniile și răspunsurile sunt împărțite. Ele depind și de felul în care vedem viitorul omenirii. Unii experți consideră explorarea spațială dincolo de vecinătatea imediată a Pământului un lux, o risipă pe care omenirea nu și-o permite. Mai bine, zic ei, să concentrăm resursele intelectuale și financiare spre rezolvarea problemelor majore de pe Terra, inclusiv combaterea efectelor schimbărilor climatice. Alți experți (de la Stephen Hawking la Elon Musk) consideră că dacă specia umană vrea să supraviețuiască mai mult de câteva secole de aici încolo, ea trebuie să devină o specie multi-planetară. Viața pe Pământ, cu resursele naturale limitate, degradarea mediului și pericolele de conflicte, devine prea periculoasă. Și atunci Luna va fi un teren critic de testare pentru tehnologiile esențiale călătoriilor spațiale pe termen lung, cum ar fi cele către Marte și mai departe. Exemple ar fi construirea habitatului în condiții ostile și utilizarea resurselor și sistemele avansate de susținere a vieții, care sunt esențiale pentru viitoarele misiuni umane pe Marte. Gheața lunară (găsită la poli) poate furniza apă potabilă, aer respirabil și poate fi procesată în combustibil pentru rachete cu hidrogen și oxigen. Acest lucru ar reduce semnificativ costul explorării restului Sistemului Solar. În această viziune, Luna va fi astroportul de unde vor pleca expedițiile spre Marte și restul Universului. Programul Artemis este o primă etapă.

(sursa imaginii: space.com/nasa-artemis-moon-program-logo-apollo-legacy.html)

Să nu ignoram însă considerentele politice. Programul Artemis folosește două dintre componentele esențiale ale predecesorului său, programul Constellation: sistemul de lansare spațială (Space Launch System – SLS) și capsula spațială Orion. Concepția este însă modulară, și alte două componente cheie – Human Landing System – HLS și vehiculul lunar (Lunar Cruiser) sunt sub-contractate. Artemis este și un program de cooperare internațională, așa încât, pe lângă SpaceX și alte firme particulare americane, participă la program agenții spațiale și firme private din Japonia, Canada, Suedia, Germania, Austria, Australia, Israel, Luxemburg și Polonia. Fără programul Artemis, viitorul însuși al NASA ar fi fost sub semnul întrebării. Programul Artemis a demarat în timpul primei administrații Trump. Revenit la Casa Albă în 2025, președintele Trump a decis să continue acest proiect și l-a numit în fruntea agenției pe Jared Isaacman, un antreprenor miliardar, pilot și astronaut comercial, cel care a comandat în 2021 primul zbor spațial complet civil. Au avut loc două confirmări în Senat, în timpul cărora Isaacman a prezentat planurile sale, care se concentrează pe trei obiective principale: SUA lider mondial în explorarea spațiului, relansarea economiei spațiale și amplificarea activității științifice. Considerentele economice joacă un rol important prin propuneri precum reformarea cheltuielilor și a randamentului investițiilor NASA și revizuirea contractelor cu diferiții parteneri.

(sursa imaginii: astronomy.com/space-exploration/how-artemis-2-will-fly-around-the-moon/)

În ziua în care scriu acest articol și în cea în care-l veți citi ne aflăm deja într-o fereastră de timp care este considerată optimă pentru misiunea Artemis II, cel de-al doilea zbor din acest program și primul cu echipaj uman. De acum până la sfârșitul lunii aprilie, cel mai probabil în cursul lui martie, patru astronauți vor ajunge cel mai departe de suprafața Terrei unde a ajuns vreodată o ființă umană, dar nu vor pune piciorul pe Lună. Zborul va dura 10 zile și echipajul va fi format din Comandantul Reid Wiseman, pilotul Victor Glover și specialiștii misiunii Christina Koch (toți de la NASA) și Jeremy Hansen (de la Agenția Spațială Canadiană). Fiecare dintre cei trei americani se află la al doilea zbor spațial, pentru canadian va fi prima sa experiență în spațiu. Înainte de lansare, sistemele trebuie să treacă nenumărate teste la sol, cu succes. Rezultatele unora dintre ele au amânat deja cu câteva săptămâni lansarea. O scurgere din rezervoarele de hidrogen lichid reprezintă una dintre problemele făcute publice. O mare atenție este acordată scutului termic, a cărui erodare la întoarcerea pe Pământ a misiunii Artemis I (fără astronauți la bord) a fost diferită și mai accentuată decât se anticipa. Când toate testele vor fi fost trecute și condițiile de siguranță îndeplinite, gigantica rachetă SLS va propulsa în spațiu capsula Orion împreună cu propriul său sistem de propulsie și alimentare cu energie numit European Service Module (ELS). Aceasta va înconjura de câteva ori Pământul și apoi se va îndrepta spre Lună, până în punctul în care puterea de atracție a Lunii începe să lucreze în favoarea traiectoriei dorite. Orion va înconjura o dată Luna la o distanță de 6 000 km de suprafață și apoi va reveni spre Pământ, folosind din nou forța gravitațională, de data aceasta în direcția inversă. Rezervele de combustibil rămase vor ghida capsula pentru a obține unghiul optim pentru reintrarea în atmosferă.

(sursa imaginii: economist.com/interactive/science-and-technology/2026/01/29/for-the-first-time-in-half-a-century-astronauts-are-going-back-to-the-moon)

Ce se va întâmplă după Artemis II? Arhitectura modulară a misiunii prevede că aselenizarea va fi executată folosind racheta HLS. Contractul pentru această componentă-cheie a fost câștigat de firma SpaceX a lui Elon Musk, un furnizor care a înregistrat multe succese remarcabile, dar și numeroase întârzieri și abateri de la planurile stabilite. Spre deosebire de modulele tip Eagle ale misiunilor Apollo, care semănau cu niște păianjeni, HLS are o formă mai apropiată de rachetele din filmele științifico-fantastice din anii ’50 ai secolului trecut. Pentru a ajunge în orbită circumlunară, HLS trebuie realimentată în spațiu cu oxigen și hidrogen lichid. Aceste sisteme nu au fost încă testate. Primele teste vor avea loc în vara acestui an. Dacă totul merge bine, în cel mai optimist scenariu, cândva spre sfârșitul anului 2027, HLS și Orion se vor întâlni pe orbită în jurul lunii, doi dintre cei patru astronauți ai misiunii Artemis III vor trece din Orion în HLS și aceștia vor efectua aselenizarea și vor petrece aproape o săptămână pe suprafața Lunii. Planurile mai reale vorbesc însă despre 2028 ca despre termenul cel mai timpuriu în care această țintă ar fi realizabilă. După Artemis III mai sunt programate încă șapte misiuni, între 2028 și 2036. În această perioadă vor fi făcute cercetările științifice și explorările de geologie lunară necesare întemeierii de baze permanente pe Lună. Pentru a sprijini această activitate științifică, o altă componentă a programului numită ‘Lunar Gateway’ – o stație spațială semi-permanentă pe orbită circumlunară – este în plan, cu primele componente urmând să fie trimise în spațiu în 2027.

(sursa imaginii: economist.com/interactive/science-and-technology/2026/01/29/for-the-first-time-in-half-a-century-astronauts-are-going-back-to-the-moon)

Este interesant de menționat că planurile agenției pentru zboruri spațiale umane a Chinei (China Manned Space Agency – CMSA) vorbesc tot despre o arhitectură modulară incluzând rachetele ‘Marșul cel Lung’ 9 și 10, capsula Mengzhou (‘nava viselor’) și modulul lunar Lanyue (‘atingând Luna’). Acordul încheiat între agențiile spațiale ale Chinei și Rusiei include întemeierea unei stații de explorare lunară, cu componente pe suprafața Lunii și pe orbită în jurul acesteia. Această cooperare ar putea furniza programului chinez rachetele foarte puternice pentru care Rusia deține tehnologia, deși nu este clar cât de sigure și stabile sunt. Este evident că Statele Unite nu-și pot permite să întârzie în planurile lor. Supraputerea care dorește să fie numărul 1 pe Pământ în deceniile următoare va trebui să fie numărul 1 și în spațiul extraterestru, inclusiv pe Lună.

Post-ul Artemis, sora lui Apollo apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: https://royalsociety.org/blog/2023/10/magnetic-halley/)

Edmund Halley (1656-1742) a fost unul dintre cei mai reputați savanți ai epocii sale. Contribuise, în 1687, la publicarea lucrării fundamentale a lui Isaac Newton – ‘Principia mathematica’ –, aflată la baza mecanicii, a legilor mișcării corpurilor cerești și a gravitației. Folosind ecuațiile propuse de Newton, Halley calculase mișcările periodice ale corpurilor cerești din afara sistemului planetar și prezisese cu precizie revenirea cometei care avea să-i poarte numele, în anul 1758. Nu avea să mai trăiască pentru a-și vedea confirmate calculele. Atunci când, în 1691, prezenta Societății Regale ipotezele sale despre structura interioară a Pământului, avea să fie luat foarte în serios. Existau de altfel fundamente științifice destul de serioase în sprijinul teoriilor sale – de exemplu deplasările polilor magnetici ale Pământului relativ la polii geografici, observate și documentate de navigatori pe mările și oceanele lumii. Halley avea să explice aceste anomalii prin existența unei a doua perechi de poli ai Pământului aflați pe o sferă interioară, care se mișca în jurul axei Pământului cu o viteză puțin diferită de cea a celei exterioare. Halley imagina și propunea colegilor de la Academie și lumii întregi un model de sfere concentrice, inserate una în cealaltă precum păpușile rusești. Sfera exterioară avea o grosime cam de 800 de kilometri. Aerul și lumina ajungeau în interior prin ‘luminatoare’ situate în zonele polare, similare cu cele care erau descrise pentru lumea subterană din ‘Eneida’ lui Virgiliu. Halley lega aceste ‘luminatoare’ și de apariția aurorelor boreale. În Europa, matematicianul elvețian Leonhard Euler (1707-1783) a fost, se pare, un adept al teoriilor lui Halley și a construit un model matematic detaliat al Pământului Gol.

(sursa imaginii: https://fhsphoenix.org/origins-of-the-hollow-earth-conspiracy/)

Teoria lui Halley începuse să fie contestată științific încă din secolul al XVIII-lea, însă ea și-a găsit un entuziast și neașteptat susținător în Statele Unite, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ofițerul și comerciantul John Cleves Symmes Jr. (1780-1829) își câștigase gloria în războiul americano-britanic din 1812-1815, ajungând la gradul de căpitan, părăsise armata, devenise furnizor al acesteia și primise o licență de comerț cu indienii Fox, însă afacerile nu-i mergeau prea bine, când, în 1818, la St. Louis a publicat un fel de manifest (intitulat ‘Circulara nr. 1 – către întreaga lume!) în care scria:

‘Declar că Pământul este gol și locuibil în interior; conținând un număr de sfere concentrice solide, una în interiorul celeilalte, și că este deschis la poli la 12 sau 16 grade. Îmi ofer viața pentru a susține acest adevăr și sunt gata să explorez golul, dacă lumea mă va sprijini și ajuta în această întreprindere.’

Teoria sa se baza nu doar pe ceea ce susținuse Halley cu peste un secol înainte, ci și pe observarea inelelor lui Saturn, care rămân fixe relativ la planetă. Teoria Pământului gol a lui Symmes descria lumea ca fiind formată din cinci sfere concentrice, Pământul nostru exterior și atmosfera sa fiind cele mai mari. El a vizualizat scoarța terestră ca având o grosime de aproximativ 1.610 km. Symmes susținea că, datorită forței centrifuge a rotației Pământului, Pământul ar fi aplatizat la poli, ducând la un vast pasaj în interiorul Pământului. Să ne amintim că zonele polare erau încă inaccesibile și până la primele survolări ale acestora avea să mai treacă încă un secol. Propunerile lui Symmes aveau un aspect practic. Le-a trimis presei și Congresului american, dar și guvernelor puterilor europene ale vremii. Symmes cerea fonduri pentru a porni în explorarea teritoriilor interioare și a le anexa Statelor Unite, după modelul expansiunii pe continentul nord-american. Rezultatul a fost dezamăgitor. Symmes nu a reușit să atragă fonduri pentru expedițiile pe care le propunea și a murit în mai 1829, la numai 48 de ani. Fiul său a încercat să reînvie interesul pentru o posibilă explorare și expansiune în zonele interioare ale Pământului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici eforturile sale nu au avut mai mult succes. În schimb, teoriile lui Halley și propunerile căpitanului Symmes au generat un gen nou de literatură, foarte popular în secolele XIX și XX – literatura lumilor interioare ale Pământului.

(sursa imaginii: libris.ro/o-calatorie-spre-centrul-pamantului-jules-verne-DPH978-606-048-020-4–p12849988.html)

Exemplul pe care îl cunoaștem mulți dintre noi este romanul din 1864 al lui Jules Verne O călătorie în centrul Pământului. Jules Verne nu credea neapărat că Pământul este literalmente gol, dar a folosit teoria Pământului gol ca premiză științifică populară. La acea vreme, ideea că Pământul ar putea fi gol era încă un subiect de dezbatere în unele cercuri, deși în mare parte ignorată de știința ‘mainstream’, ceea ce i-a permis lui Verne să-și bazeze aventura pe o teorie, pe atunci plauzibilă, deși marginală. Profesorul Otto Lidenbrock este personajul principal al romanului, un om de știință german excentric care crede că există tuburi vulcanice care ajung până în centrul Pământului. El, nepotul său Axel și ghidul lor islandez Hans coboară în celebrul vulcan inactiv Snæfellsjökull din Islanda. În drumul lor se confruntă cu numeroase pericole, inclusiv prăbușiri, tornade subpolare, un ocean subteran și creaturi preistorice vii din erele mezozoică și cenozoică. În cele din urmă, cei trei exploratori sunt aruncați înapoi la suprafață de erupția unui vulcan activ, Stromboli, situat în sudul Italiei. Genul acesta literar avea însă deja vechime atunci când Verne și-a publicat romanul. O operă de science-fiction timpurie, intitulată Symzonia: O călătorie de descoperire, semnată de un ‘Căpitan Adam Seaborn’, apăruse în 1820. În poveste, căpitanul Seaborn conduce un grup de călători pe suprafața interioară concavă a Pământului. Acolo, descoperă un continent interior, pe care îl numesc Symzonia, după numele lui John Cleves Symmes Jr. Povestea reflectă evident ideile lui Symmes, iar unii experți susțin că Symmes ar fi fost adevăratul autor. Alți cercetători spun că autorul a satirizat în mod deliberat ideile lui Symmes (întreaga carte este o satiră à la Swift) și cred că l-au identificat pe autor ca fiind scriitorul și medicul Nathaniel Ames. Romanul acesta a generat două alte lucrări literare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ambele având problematică feministă. Mizora (1880) de Mary E. Bradley și Pantaletta (1882) de William Mill Butler descriu explorări symmesiene, care descoperă lumi interioare dominate de femei. Prima este o imagine utopică a unei lumi egalitare, cea de-a doua, o distopie în care o dictatură a femeilor îi oprimă cu cruzime pe bărbați. Obsesiile politice, aspirațiile și coșmarurile lumii exterioare începeau să se reflecte în literatura despre lumi interioare. Edgar Alan Poe și Lewis Carroll aveau să completeze galeria cu elemente de ficțiune subterană, chiar dacă acestea nu sunt temele centrale ale operelor lor.

(sursa imaginii By J. Allen St. John – [1], Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=12732750)

Secolul XX avea să continue și să amplifice acest curent literar. Cei care vor face o căutare pentru ‘subterranean fiction’ vor găsi o listă cu zeci de titluri, continuând până în secolul XXI. Printre cele mai ilustre se numără cărțile despre Pământul de Mijloc scrise de J.R.R. Tolkien. Regatul Angband și predecesorul său, Utumno, se află adânc în subteran, sub munții numiți Ered Engrin; acestea găzduiesc orci, monștri și pe Morgoth, Lordul Întunecat. De asemenea, piticii și chiar și elfii trăiesc în lumea interioară, tărâmurile subterane Moria și Erebor și orașe precum Nargothrond și Menegroth jucând un rol important în această foarte populară serie de cărți și în filmele inspirate de ele. Scriitorul care și-a clădit faima din romane și povestiri dedicate lumilor interioare este Edgar Rice Burroughs. Ele au ca loc de acțiune o lume interioară numită Pellucidar. La un moment dat o vizitează însuși personajul său cel mai faimos, Tarzan. Pellucidarul lui Burroughs are oceane pe suprafața exterioară, corespunzătoare continentelor de pe suprafața interioară și invers. Pellucidarul este luminat de un soare miniatural suspendat în centrul sferei goale, așa că este perpetuu deasupra oricărui punct din Pellucidar. Singura excepție este regiunea plasată direct sub o mică lună geostaționară a soarelui intern; acea regiune, ca urmare, se află sub o eclipsă perpetuă și este cunoscută sub numele de Țara Umbrei Groaznice. De o mare popularitate s-au bucurat și povestirile publicate între 1945 și 1948 în revista Amazing Stories. Autorul lor, Richard Sharpe Shaver, susținea că a avut o experiență personală cu o civilizație antică sinistră, care ascundea o tehnologie fantastică în caverne subterane. Afirmația lui Shaver și a editorului său, Ray Palmer, conform căreia scrierile lui Shaver – deși prezentate sub forma ficțiunii – erau relatări ale unor evenimente reale, a stârnit controverse nesfârșite. Atunci când, în 1947, au apărut primele relatări despre obiecte zburătoare neidentificate (OZN-uri), unele surse au susținut că ele veneau nu din spațiul extra-terestru, ci dintr-o grotă de legătură situată în junglele braziliene, care comunica cu o lume interioară populată de extratereștri.

(sursa imaginii: internetgeography.net/topics/structure-of-the-earth/)

Teoria Pământului Gol fusese însă de mult demonstrată ca fiind o fantezie de către oamenii de știință. Primele argumente științifice au apărut încă din secolul al XVIII-lea, la sfârșitul căruia, în 1798, fizicianul și chimistul englez Henry Cavendish a publicat o evaluare a densității Pământului bazată pe o balanță de torsiune. Aceste rezultate au fost ulterior reutilizate într-o măsurătoare a constantei gravitaționale. Pe baza dimensiunii Pământului și a forței gravitaționale de pe suprafața sa, densitatea medie a planetei Pământ este de 5,515 g/cm3, iar densitățile tipice ale rocilor de la suprafață sunt doar jumătate din această valoare (aproximativ 2,75 g/cm3). Dacă o porțiune semnificativă a Pământului ar fi goală la interior, densitatea medie ar fi mult mai mică decât cea a rocilor de la suprafață. Calcule ulterioare au arătat că modelul lui Halley nu ar fi stabil nici din punct de vedere mecanic, forțele gravitaționale ducând la implozia unei structuri sferice cu un gol considerabil în interior. Structura internă a Pământului este formată dintr-o serie de 5 straturi: o crustă exterioară de silicat numită litosferă, o astenosferă formată din magmă vâscoasă, o manta solidă, un miez exterior lichid al cărui flux generează câmpul magnetic al Pământului și un miez interior solid. Densitatea straturilor interioare este mai mare decât cea a celor exterioare. Temperaturile înalte și presiunile uriașe fac imposibilă existența lumilor interioare. Nouă ne rămâne doar să ne delectam cu romanele inspirate de teoriile lumilor subterane.

Post-ul În miezul pământului apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: aihousedavos.com/2026)

Din perspectiva noastră, cele mai interesante discursuri și dezbateri, cele cu impact pe termen lung, de la recenta întâlnire de la Davos nu sunt neapărat cele care au avut loc pe scenele principale, unde au apărut mulți dintre conducătorii politici de astăzi ai lumii. Separat de acestea, Inteligența Artificială a avut în acest an un sediu dedicat și un program complet sub titulatura ‘AI House’, care timp de o săptămână i-a adunat pe mulți dintre cei mai cunoscuți experți împreună cu cercetători care aduc contribuții disruptive sau personalități din alte domenii ce studiază impactul tehnologiilor și sistemelor IA. Nu au lipsit nici controversele și este clar că mințile ascuțite care se ocupă de IA pot avea perspective foarte diferite. Yuval Harari, profesorul de istorie de la Universitatea Ebraică de la Ierusalim și autor al unor cărți de succes, este astăzi un fel de lider al celor care exprimă temerile consecințelor trecerii punctului de inflexiune în care IA va depăși capacitățile umane. În anumite aspecte, el crede că deja am pierdut controlul asupra algoritmilor și poate și al scopului sistemelor IA. Dacă nu înțelegem sistemele financiare create de IA vom fi precum niște armăsari buni de alergat sau tras la povară, însă fără a avea vreo idee despre tranzacțiile pe care le fac în legătură cu noi negustorii de cai. Aceasta este una dintre metaforele lui. În alta, el aseamănă IA (și orice altă nouă tehnologie) cu un cuțit. Cuțitele pot fi folosite pentru a coji mere sau pentru a comite crime. Sistemele IA cele mai perfecționate sunt ca niște cuțite foarte ascuțite care decid ele însele dacă să cojească sau să ucidă. Ele nu mai sunt simple unelte. Harari are și o propunere incitantă pentru politicieni – aceea de a privi sistemele IA că pe niște imigranți care trebuie să învețe și să se adapteze culturii locale, să accepte și să se supună legilor, să-și îndeplinească sarcinile, dar să și primească o sumă de drepturi specifice. O perspectivă diferită a oferit antreprenorul american Alex Karp, co-fondator și CEO al firmei Palantir, care producte software de integrare și analiză a datelor. El a subliniat că o mare parte din procesul de extindere al IA se petrece dincolo de lumina reflectoarelor, în domeniul militar, într-un proces oarecum similar cu cercetarea și dezvoltarea militară din perioada precedentului Război Rece din anii 50-70, care a dus la invenții precum circuitele integrate, tehnologii video sau Internetul. Nu prea m-au liniștit aceste vești. În fine, o a treia perspectivă am citit-o într-un număr recent al revistei The Economist și ea aparține lui Javier Millei, președintele Argentinei, care este adeptul unui liberalism extrem și chiar se auto-definește ca anarho-capitalist. Millei prevede că saltul în productivitate adus de IA va fi chiar mai spectaculos decât cel adus de revoluția industrială, cu două secole în urmă. Mașinile acționate cu aburi și apoi cu electricitate au eliberat activitățile economice de limitele forței musculare umane. Sistemele IA vor face ceva similar, depășind barierele posibilităților creierului. Ce trebuie să facă politicienii? Cât mai puțin, în opinia președintelui argentinian. Economia de piață capitalistă va regla piața, va selecta ceea ce este util (adică profitabil), va elimina excesele.

(sursa imaginii: christianpost.com/news/historian-warns-ai-will-take-over-religion-law.html)

Problema cu economia de piață este faptul că dacă ea este lăsata să funcționeze total liber vor câștiga în mod ideal antreprizele cele mai profitabile, dar profitul se bazează pe exploatarea muncii claselor productive, ceea ce generează diferențe și conflicte sociale. Se spune că piciorul lui Adam Smith, întemeietorul scoțian al economiei politice și cel care a definit multe dintre mecanismele de bază ale economiei capitaliste, nu a călcat niciodată într-o fabrică de ace cum este cea descrisă în cărțile sale ca exemplu. Dacă ar fi făcut-o, poate că ar fi ajuns și el mai devreme la o parte dintre concluziile pe care le-a expus discipolul său Karl Marx în Capitalul. Poate că pentru a înțelege implicațiile introducerii sistemelor IA trebuie să vedem cum arată o fabrică proiectată și acționată cu IA, atât la nivel de concepție, cât și de execuție (roboti dotați cu IA). Surprinzător, poate, nu sunt foarte mulți roboti instalați în lume la ora actuală. Numărul lor este estimat la 4,7 milioane, cam 177 de roboti la 10 mii de muncitori care lucrează în producție. Numărul lor a crescut cu 542 de mii în 2024 și este estimat că rata anuală va ajunge la 619 mii în 2026, păstrând un ritm de creștere de 6-7% anual până la sfârșitul deceniului. Tendința de creștere este evidentă, dar nu explozivă. Ea este încurajată și de dorința de a produce local cât mai mult din ceea ce furnizează industria și de scăderea numerică a forței de muncă cu calificare corespunzătoare din fabrici. Visul foarte puținor copii este astăzi să devină strungari. Proletariatul, așa cum îl vedeau Marx sau Lenin, este o clasă pe cale de dispariție. Ceea ce pot realiza sistemele IA este însă spectaculos. Siemens, unul dintre liderii sistemelor de producție automatizate, a deschis în 1989 două fabrici de echipament de automatizări la Erlangen și la Amberg, în Bavaria. Acestea produc echipamente, roboti și sisteme AI, inclusiv pentru propriile uzine. Astăzi catalogul lor include peste 1 500 de produse, de 20 de ori mai mult decât în primii ani. Numărul de muncitori a rămas însă cam același.

(sursa imaginii: https://txm.com/factory-automation-factory-lights-out-manufacturing/)

Fac o paranteză. Viziunea fabricilor complet automatizate nu este cu totul nouă. Primii care au materializat-o în cuvinte și pe ecrane au fost autorii de literatură și de filme științifico-fantastice. Primul film pe care l-am văzut în acest an a fost ‘Nu am de ales’ și este regizat de sud-coreeanul Park Chan-wook. Eroul principal se numește Man-su și este un foarte bun meseriaș în industria hârtiei. El își pierde jobul deoarece procesele de producție nu mai au nevoie de așa de mulți muncitori și industria hârtiei însăși se contractă, economia și societatea tinzând să devină ‘paperless’. Până la urmă, după ce elimină competiția prin metode pe care nu le voi dezvălui aici, Man-su devine singurul muncitor într-o fabrică de hârtie complet automatizată și robotizată. Exact așa visau și profesorii mei de la Facultatea de Automatică și Calculatoare că vor arăta fabricile viitorului, și viziunea aceasta ne-o predau nouă, studenților, prin anii ’70 ai secolului trecut. Abia astăzi însă ea devine realitate, prin combinarea tehnologiei roboților cu IA. Spre deosebire însă de roboții care funcționează cu mare succes de decenii în industrii cum este industria de automobile japoneză, robotii dotați cu IA nu mai sunt programați pentru o singură activitate. Mai mult, ei învață singuri, citesc și pun în aplicare cu precizie cărțile de instrucțiuni, își cunosc și folosesc optim resursele pe care le au la dispoziție și – ceea ce sperie pe multă lume – pot produce alți roboți, mai buni în tot ceea ce fac. Nu numai fazele de producție ale proceselor industriale beneficiază de aceste avansuri tehnologice. Tehnologia ‘gemenilor digitali’, pe care am descris-o în câteva articole precedente ale rubricii, permite scurtarea proceselor de proiectare și introducere a produselor noi, ca și a fazelor de testări finale și control de calitate. Un fenomen interesant este cel al creșterii ponderii roboților umanoizi în totalul modelelor noi. Se pare că și proiectanții de roboti dotați cu IA au ajuns la concluzia că una dintre formele fizice optime de sisteme care execută diverse sarcini este cea a corpului omenesc. În plus și poate cel mai semnificativ – robotii dotați cu IA nu au pretenții sociale, nu cer măriri de salarii și nu se organizează în sindicate, nu necesită concedii de odihnă sau medicale (exceptând reviziile tehnice), nu au dureri de cap sau perioade de indispoziție din cauza decepțiilor amoroase. Deocamdată.

(sursa imaginii: https://wireassociation.eu/newsroom/gsk/releases/en/gsk-announces-new-global-headquarters-in-central-london-1788)

Fabricile prezentului și ale viitorului care sunt dotate cu IA încep să arate altfel. Eliminarea sarcinilor repetitive face ca organizarea spațiului de producție în jurul unor linii de asamblare să nu mai fie o necesitate. Nicăieri nu este însă mai vizibilă schimbarea decât într-o unitate de cercetare sau de producției dotată cu tehnologie IA a unei alte ramuri în rapidă transformare – industria farmaceutică. Tradițional, aceste fabrici sunt pline de recipiente și eprubete care bolborosesc, pline cu substanțe chimice, și o mare de tuburi care le interconectează, supravegheate de o armată de operatori în halate albe. Un sediu al unei firme cum este GSK din zona Kings Cross a Londrei sau Insilico Medicine din Boston nu se deosebește mult de sediul oricărei alte mari firme de software. Asta deoarece operațiile-cheie pe care le execută aplicațiile acestor firme sunt prelucrări de date și procese de auto-învățare IA. Aplicația Phenformer al lui GSK este un model de limbaj genetic (similar modelelor mari de limbaj, dar citind informația genetică) conceput pentru a citi genomi întregi și a modela fluxul de informații biologice din ADN. Este utilizată pentru a îmbunătăți predicția riscului de boală, a înțelege mecanismele bolilor și a accelera dezvoltarea de terapii. Cu alte cuvinte, Phenformer învață cum genele produc bolile, și de aici recomandă tratamentele pentru vindecare. Insilico Medicine accelerează descoperirea de noi medicamente aplicând o tehnologie numită modele de transformare pentru a înțelege felul în care schimbările moleculare pot influența structura proteinelor. Viteza de prelucrare și capacitatea de analiză a structurilor moleculare a redus timpul de generare a substanțelor pentru tratamente de la 5 ani la 12-18 luni. Până la urmă, medicamentele sunt testate pe pacienți, proba ultimativă fiind vindecarea bolnavilor, dar șansele de succes au crescut de la 40-60% la 90%. Mai important însă, testele pentru peste 90% din medicamentele aflate în dezvoltare la aceste firme se fac prin simulări, fără a implica facilitați de producție. Chiar și selectarea pacienților pentru populația de testare este asistată de IA, care analizează fișele medicale ale fiecărui pacient în parte și, pe cât posibil, multe dintre teste sunt și ele simulate folosind gemenii digitali ai fiecărui pacient în parte.

(sursa imaginii: https://aerospaceglobalnews.com/news/airbus-humanoid-robots-manufacturing-ubtech/)

Karl Marx ar fi probabil foarte uimit de felul în care arată fabricile astăzi sau vor arăta ele mâine. Ar rescrie el Capitalul pentru a condamna exploatarea mașinilor de către om sau poate a mașinilor de către mașini? Ar deplânge diminuarea rolului proletariatului și s-ar alătura celor îngrijorați de dispariția locurilor de muncă și de soarta șomerilor potențiali? Așa cum nu a prevăzut adaptarea spectaculoasă a capitalismului de piață și îmbunătățirea condițiilor de muncă și sociale tocmai în capitalism, și nu în socialism, Marx nu avea cum să anticipeze emergența Inteligenței Artificiale. Multe dintre comunicările recente demonstrează că, la nivel macroeconomic, IA va crea mai multe locuri de muncă și profesii noi decât va distruge. Cert este însă faptul că în epoca IA multe, dacă nu toate, teoriile legate de valoare și plusvaloare, capital și relațiile de muncă trebuie revizuite și adaptate. La fel ca fabricile, uzinele și celelalte locuri de muncă, teoriile economice sunt în continuă evoluție. Inteligența Artificială ne va ajuta să le înțelegem.

Post-ul IA în fabrici și uzine apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa imaginii: robboddice.com/2021/02/about-me.html)

Rob Boddice s-a născut în 1977, în apropierea orașului industrial Burton upon Trent, dintr-o zonă minieră din centrul Angliei. Pe pagina sa Web se definește ca scriitor, istoric, alergător (peste 3 000 km anual, inclusiv 6 curse de maraton în palmares), muzician (îi place să fie fotografiat cântând la chitară) și călător. Își împarte timpul între Montreal în Canada și Tampere în Finlanda. Este autorul sau editorul a 15 cărți de non-ficțiune istorică, precum și a zeci de articole, capitole de carte și recenzii. Lucrările sale au fost traduse în 12 limbi. De asemenea, a scris eseuri populare pentru revistele Aeon, History Today și Psychology Today. Domeniul de expertiză și l-a creat în mare parte el însuși. Este cunoscut în principal ca istoric al emoțiilor, experienței, științei și medicinei, cu un interes special pentru istoria bioculturală a ființei umane. Este, de asemenea, expert în studiile durerii, istoria experimentelor medicale și implicarea interdisciplinară. Format ca istoric britanic modern, și-a extins domeniul de activitate de la antichitate până în prezent, tinzând geografic spre o acoperire globală. Londra anilor 1880 este însă locul și timpul în care se simte cel mai confortabil.

(sursa imaginii: https://beyondthestates.com/schools/university-of-tampere/)

Boddice este unul dintre liderii Centrului de Excelență în Istoria Experiențelor, cunoscut sub prescurtarea HEX, fondat în 2019 și găzduit de Universitatea Tampere, din Finlanda. El a încercat să orienteze acest domeniu de studiu al istoriei spre o direcție radicală. Emoții și simțuri se referă la o abordare a istoriei concentrată mai puțin pe faptele trecutului și mai mult pe trăirile oamenilor din diferite perioade, cum ar fi mirosurile unui oraș din secolul al XIX-lea, plin de mii de cai, sau sentimentele de durere exprimate în scrisorile văduvelor din timpul Primului Război Mondial. Boddice este interesat de o metodologie mai profundă, mai vastă, care cuprinde tot ce ține de modul în care este percepută realitatea, îmbinând emoțiile și simțurile într-un concept pe care l-am putea exprima prin cuvântul „experiență”. Teoriile sale nuanțează și poate chiar intră în polemică cu teorii standard din psihologie. În anii 1960-70, psihologul american Paul Ekman (1934 – 2025) identificase șase sentimente („feelings”) care ar fi codate în orice ființă omenească: fericire, tristețe, teamă, furie, surpriză și dezgust. Dacă veți căuta emojiurile (pictogramele) folosite de mesagerii sau rețele sociale pentru a exprima reacții la mesaje sau postări, veți găsi exact 5-6 asemenea răspunsuri ‘standard’. Imaginea pe care o propune Boddice este mult mai nuanțată, diferită de la om la om, de la cultură la cultură, de la o perioadă istorică la alta. Perspectiva pe care o propune este multilaterală și multidisciplinară, ceea ce se reflectă și în structura echipelor de cercetare și a profilurilor colaboratorilor institutului. Doar o minoritate dintre ei sunt istorici cu diplomă, printre ceilalți numărându-se biologi, psihologi, medici, critici de artă, fizicieni, teologi și experți în genetică. Munca de coordonare și sinteză a istoricului emoțiilor și sentimentelor seamănă mai degrabă cu truda unui mare romancier care scrie o frescă despre o perioadă trecută sau contemporană lui, cercetând, descoperind, imaginând, îmbinând și sintetizând fațetele multiple ale personajelor și vremurilor în care acestea trăiesc.

(sursa imaginii: open.ac.uk/blogs/news/arts-social-sciences/classics/from-the-iliad-to-circe-cultures-enduring-fascination-with-the-myths-of-troy/)

Istoricul englez este autorul a două cărți în care dezvoltă fundamentele teoriilor sale și pune bazele unei noi discipline a studiilor istorice: Istoria emoțiilor, apărută în 2017, și Istoria sentimentelor, apărută în 2019. Ceea de-a doua carte analizează unul dintre sentimentele exprimate în cuvântul cu care începe Iliada – una dintre cele mai vechi și mai fundamentale cărți ale culturii clasice europene:

„Mânia, zeiță, cântă-mi a lui Peleu fiu, Ahile!”

Primul cuvânt al poemului în versiunea originală, precum și în traducerea românească a lui Dan Slușanschi exprimă un sentiment omenesc aparent ‘universal’ – mênin / mânia. Dar era oare sentimentul experimentat de Ahile la moartea prietenului său Patrocle același cu sentimentul pe care astăzi îl definim ca mânie? Era vorba despre o furie calculată și bine stăpânită sau despre o dezlănțuire violentă de proporții epopeice? Desigur, Platon și Aristotel se refereau în operele lor care au supraviețuit timpurilor la sentimente cum ar fi mânia sau frica, dar nu trebuie să presupunem că aceste noțiuni sunt similare cu ceea ce simte un om din contemporaneitatea noastră.

(sursa imaginii: open.ac.uk/blogs/news/arts-social-sciences/classics/from-the-iliad-to-circe-cultures-enduring-fascination-with-the-myths-of-troy/)

Una dintre colaboratoarele lui Rob Boddeye se numește Piroska Nagy, e născută în Ungaria și e expertă în istoria medievală. Tema lucrării sale de doctorat a fost plânsul. Nagy a studiat semnificațiile acestui gest aproape exclusiv uman în istoria ultimilor 1 500 de ani. Cercetările sale revelează faptul că plânsul era un mod de exprimare mai mult colectiv în Evul Mediu și avea, pe lângă exprimarea durerii fizice, a deprimării și a presiunilor psihologice, și o interpretare religioasă, indicând o apropiere de divinitate. Aceasta semantică a emoției s-a pierdut în timp.

Lucrările lui Boddice au dezvăluit și felul în care dictaturile secolului XX au modificat percepțiile senzoriale. Ce au simțit locuitorii Moscovei și ai Petrogradului – se întreabă el – în anii revoluției? Cum au perceput ei schimbările care se petreceau în jur? Prima impresie era pentru mulți dintre ei la nivel senzorial: trotuarele pe care pășeau erau acoperite de cojile semințelor mâncate de ‘mujicii’ care invadaseră metropolele rusești; culoarea roșie devenea dominantă, inspirând speranță și avânt revoluționar, în sufletele unora, și depresie și teroare, în mințile altora; zgomotele familiare ale clopotelor bisericilor care dominaseră peisajele sonore ale orașelor timp de secole dispăreau aproape complet. Dictatura nazistă, în schimb, părea să fie obsedata de simțul mirosului. Dușmanii reali sau imaginari și în special ‘sub-oamenii’ aparținând raselor considerate inferioare erau asociați cu murdăria, bolile, epidemiile, animalele și insectele care le propagă, tumorile și putrefacția. Eșecul acestor dictate senzoriale ale regimurilor totalitare demonstrează că ființele umane sunt suficient de diferite pentru a rezista agresiunii uniformizărilor simțurilor și a emoțiilor.

(sursa imaginii: express.co.uk/news/science/1535474/albert-einstein-wrong-theory-of-relativity-flaws-gravity-new-physics-pulsars)

Se poate spune că Rob Boddice este un extremist în refuzul acceptării conceptului de universalism. El, de altfel, amintește în multe ocazii că universalismul este o creație intelectuală relativ recentă, inventat de intelectuali europeni, în saloanele secolului al XVIII-lea. Mai târziu, psihologia freudiană a redus și ea dinamismul minții umane la o mașină (în sensul automatelor deterministe), având ca intrări impulsuri comune și ca ieșiri, comportamente previzibile. Dar chiar dacă am merge pe această linie, astăzi, în cultura noastră globală, nu interpretăm la fel pe orice meridian un cântec latino-american sau un film de groază sud-coreean. Unul dintre colegii de generație ai lui Boddice este Javier Moscoso, cercetător și profesor de istorie și filosofie a științei la Institutul de Filosofie al Consiliului Național de Cercetare din Spania (CSIC). Între cei doi există o rivalitate plină de respect reciproc. Adoptând stilul și o parte dintre metodele lui Boddice, Moscoso îl contrazice, căutând și găsind în felul în care oamenii din diverse locuri și epoci istorice răspund unor fenomene similare mai degrabă continuitate decât disonanțe permanente. Printre exemplele numeroase pe care le dă, istoricul spaniol descrie poveștile de dragoste nefericite care par a se repeta aproape ca tipare în lucrări literare de la Metamorfozele lui Ovidiu, trecând prin legendele chinezești și până la povestea Romeo și Julieta, în interpretări clasice și moderne.

Generalizarea conceptelor relativiste și respingerea universalismului au implicații în studierea și receptarea istoriei, dar și rezonanțe politice. Istoriografia are, cred eu, de câștigat din abordarea multi-disciplinară. Avantajele nu sunt însă doar metodologice, ci și legate de felul în care este predată în școli sau receptată în public istoria. Imaginați-vă lecții de istorie care nu se rezumă la a înșirui elevilor date despre dinastii și regi, nume de eroi și de locuri în care au avut loc bătălii, și le completează și îmbogățește pe acestea cu perspective, ipoteze și întrebări despre emoțiile, sentimentele și experiențele oamenilor care au trăit în trecut. Poate că atunci lecțiile de istorie vor deveni mai populare, iar înțelegerea noastră despre trecut mai umană și mai imersivă. Politic însă, respingerea universalismului aduce cu ea o doză de pericole reale. Dacă natura istoriei este subiectivă, dacă înțelegerea și reprezentarea noastră asupra trecutului nu sunt fixe, ci se schimbă în funcție de perspectivă, context și informațiile disponibile, la fel cum relativitatea lui Einstein a modificat fizica arătând că spațiu-timpul nu este absolut, nu înseamnă acestea că nici valorile fundamentale ale democrației, inclusiv drepturile omului și egalitatea tuturor ființelor umane în fata lui Dumnezeu și a legilor omenești, nu sunt neapărat absolut adevărate oriunde și oricând? Mărturisesc că răspunsul dat de Boddice autorului eseului publicat de ‘The Atlantic’ nu m-a convins până la capăt: Am fost motivat nu doar să arăt bogăția și nefamiliaritatea experiențelor trecute, ci și să încerc să le ofer oamenilor instrumentele necesare pentru a interoga politica sentimentelor în prezentul lor.” Nici Gal Beckerman nu pare să fi fost complet câștigat. În paragrafele finale ale articolului, el îi acordă lui Rob Boddice meritul principal de a-l încuraja pe fiecare dintre noi să ne uităm în ochii celor din jur sau să ne imaginăm că ne uităm în ochii celor care au trăit în trecut și să-i întrebam, pe fiecare în parte, cum simte și ce emoții trăiește din perspectiva personală. Până la urmă, diferența fundamentală dintre specia umană și alte specii ar putea fi curiozitatea despre alți oameni. Sau, aș adăuga eu, studiul istoriei.

Post-ul Istoria emoțiilor și a simțurilor apare prima dată în Literatura de azi.

(sursa foto: news.microsoft.com/en-cee/2025/01/08/6-ai-trends-youll-see-more-of-in-2025/)

Alegerea subiectului numărul 1 al listei nu este dificilă. Inteligența artificiala (IA) va continua să domine actualitatea în 2026, așa cum s-a întâmplat și în 2025. Unele dintre direcțiile de evoluție au fost însă foarte diferite de cele pe care le estimau experții și cred că surprizele vor continua în anul care începe. Scriam acum un an că 2025 va fi probabil anul în care ne vom lămuri dacă IA este o moda trecătoare sau o direcție revoluționară în tehnologie, economie și societate. Cred că suntem dincolo de pragul confirmării, iar temerile experților financiari care preziceau o posibilă explozie a ‘balonului IA’ care să antreneze după ea nu doar o scădere a valorii de piață a firmelor investite sau investitoare în acest domeniu ci să arunce bursele lumii într-un crah de proporții au fost infirmate. Nu numai că tendințele au fost pozitive și în acest an, dar firmele legate de IA au continuat să crească valoric și să tragă după ele în sus bursele lumii pentru încă un an în care investitorii curajoși și inspirați au câștigat frumos. Semnele de întrebare persistă, problemele nu sunt deloc excluse, dar cred că ele vor afecta în special acele firme care nu-și pot justifica economic întoarcerea investițiilor și nu pot genera profituri imediate, rapide sau într-o marjă de timp care să-i convingă pe investitori. Cu alte cuvinte, lumea așteaptă ca industriile producătoare de IA și cele înzestrate cu IA să aducă profituri măsurabile. Deocamdată, în 2025, liderul în cipuri IA, Nvidia, a devenit prima firmă din lume care a atins o valoare de piață de 4 trilioane de dolari și, pentru o scurtă perioadă, chiar de 5 trilioane de dolari. Altele o vor urma.

(sursa imaginii: linkedin.com/pulse/new-diversity-ai-augmented-workplaces-merging-minds-milene)

Ceea ce cred că va caracteriza domeniul IA în 2026 va fi diversificarea. Nvidia, OpenAI, Oracle sau SoftBank nu mai sunt singure pe piață și Silicon Valley nu mai este singura metropolă a Planetei IA. Concurența este sănătoasă și va fi din ce în ce mai acerbă. Modelele de limbaj ‘low-cost’ – mai simple, mai aproximative, însă mai ieftine de produs și de achiziționat – vor prolifera, urmând succesul celui produs de firma chineză DeepSeek. Modelele native în alte limbi decât engleza vor fi și ele din ce în ce mai mult vândute, instalate și utilizate. Multe dintre ele citesc și vor citi, vorbesc și vor vorbi, desigur, limba chineză, dar și franceza (Le Chat, al lui Mistral AI, care este bilingv) sau araba (ALLAM, proiectat de Autoritatea de Date și IA a Arabiei Saudite). Intervențiile guvernamentale vor fi simțite din ce în ce mai mult. Programul Partidului Comunist Chinez și documentele directoare care detaliază politica trasată de președintele Xi Jinping includ capitole legate de acest domeniu, care îi pot surprinde doar pe cei care nu au urmărit eforturile Chinei din ultimul deceniu în a deveni o supraputere tehnologică și științifică. Dar și alte țări investesc intens în IA. Una dintre ele este Arabia Saudită, pentru care domeniul IA este una dintre direcțiile principale de dezvoltare în crearea până în 2030 a unei baze tehnologice și industriale care să asigure faptul că prosperitatea regatului din deșert va continua după epuizarea resurselor de combustibile fosile. În acest sens, Arabia Saudită oferă energie solara la preț mult mai mic decât energia produsă în Europa și America, suprafețe imense pe care pot fi construite fermele solare și centrele de date consumatoare de energie necesare execuției învățării și algoritmilor IA, și fonduri imense pentru a atrage specialiștii IA de top. Putem doar spera că Uniunea Europeana își va accelera propriile programe de dezvoltare, deoarece doar un efort comun bine coordonat are șanse să genereze o masă critică destul de semnificativa pentru a concura cu marile puteri IA aflate deja în marș.

Efectele introducerii accelerate a tehnologiilor IA se simt deja pe piața forței de muncă. Numărul joburilor care vor deveni inutile din cauza introducerii IA va putea atinge milioane. Vocile celor pe care aceste tendințe îi sperie pe bună dreptate sunt amplificate de condeiul sau tastaturile influencerilor, de cărțile autorilor de literatură tehno-apocaliptică (unul dintre best-sellerele anului, inclusiv în România, a fost în 2025 ‘Vremea prădătorilor’ a lui Giuliano da Empoli) și de portavocea politicienilor populiști de toate culorile. Soluția nu poate fi, desigur, neo-ludismul. Asta mai ales deoarece industria IA începe să creeze la rândul ei locuri de muncă. Acestea nu sunt posturi de programatori (căci unul dintre domeniile aplicative cele mai de succes pentru IA este exact cel al programării de nivel jos a sistemelor de calcul), ci poziții noi, precum crearea bazelor de date pentru antrenarea agenților și ghidarea acestora în timpul proceselor de auto-învățare, introducerea sistemelor IA în domenii variate ale economiei, finanțelor, învățământului, aplicațiilor medicale etc., și asigurarea securității firmelor și organizațiilor în timpul proceselor bazate pe IA (securitate IA, inclusiv legendarul buton de alarmă care oprește orice aplicație considerată că a devenit un pericol). În fine, la nivelul conducerii marilor firme și organizații (inclusiv cele guvernamentale) au apărut posturi de ‘Chief AI Officer’, adică directori sau chiar vice-președinți responsabili cu introducerea și expansiunea IA în organizație, posturi distincte și chiar concurente celor de ‘Chief IT Officer’.

(sursa imaginii: By Josh Valcarcel – flickr.com, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=130335077)

2026 va fi anul reîntoarcerii omenirii în vecinătatea Lunii. A trecut mai bine de jumătate de secol de când ultima misiune din programul Apollo a adus astronauți pe Lună. Misiunea Artemis II a NASA, programată pentru lansare între februarie și aprilie 2026, va trimite patru astronauți într-o călătorie în jurul Lunii, marcând prima misiune cu echipaj uman în vecinătatea lunară din 1972 și un pas-cheie către o prezență umană susținută pe Lună. Echipajul lui Artemis II va fi format din patru astronauți: comandantul Reid Wiseman, pilotul Victor Glover, specialista misiunii Christina Koch – toți de la NASA –, și un al doilea specialist al misiunii, Jeremy Hansen de la Agenția Spațială Canadiană. Astronauții vor testa manevrabilitatea navei spațiale Orion. Aceasta va implica pilotarea manuală a capsulei pe orbită în jurul Pământului, pentru a exersa direcționarea și alinierea navei spațiale pentru viitoare aselenizări. Apoi se vor îndrepta către un punct aflat la mii de kilometri dincolo de Lună, pentru a verifica sistemele de susținere a vieții, propulsie, alimentare și navigație ale navei Orion. Anunțurile făcute de NASA sunt importante, deoarece confirmă faptul că administrația americană continuă să susțină programele de explorare spațială. În afară de zborul lui Artemis II, cred că de mare importanță va fi și misiunea Hera de apărare planetară și asteroizi, a agenției spațiale europene ESA, care va ajunge la sistemul de asteroizi Didymos în noiembrie 2026, pentru a studia locul de impact al misiunii DART a NASA, contribuind la cercetarea în domeniul apărării planetare. Vom fi, de asemenea, martori în 2026 la lansarea a două noi telescoape spațiale: Telescopul spațial Nancy Grace Roman (numit după cea care a fost prima femeie în funcția de director executiv la NASA, care a ocupat funcția de prim-șef al departamentului de astronomie al NASA în anii 1960 și 1970 și care a condus proiectarea Telescopului Spațial Hubble) al NASA, conceput pentru a studia energia întunecată și exoplanetele, este așteptat să fie lansat la sfârșitul anului 2026 și Telescopul spațial Xuntian din China.

(sursa imaginii: bbc.com/news/articles/cwynm4wl1j7o)

Un alt domeniu care a depășit punctul dincolo de care nu mai există întoarcere este cel al vehiculelor autonome. 2025 a indicat clar că introducerea pe scară largă se va petrece în aria serviciilor de transport – în comun sau privat. China – cu mai puține restricții juridice și cu procese rapide de aprobare și introducere –, țintește și aici rolul de lider mondial, ambiție susținută de faptul că modelele chinezești de vehicule autonome sunt mai reduse ca preț. Inteligența Artificială joaca și aici un rol însemnat în procesul de învățare și extindere a experienței ‘la volan’ a șoferilor roboți. Taxiurile autonome operează în multe orașe din lume. Liderii pieței sunt Waymo în SUA (deja prezenți în orașe precum Austin, Phoenix, San Francisco, Los Angeles, Atlanta) și Baidu în China (Wuhan și alte peste 10 orașe), cu mult mai multe locații în curs de testare sau implementări etapizate. În 2026, Waymo va adăuga orașe precum Miami și Dallas, iar Baidu va testa în Abu Dhabi și Dubai. Marea Britanie și Europa au rămas și în acest domeniu cu un pas în urmă. Testele vor începe în 2026 la Londra (cu Waymo și Uber în parteneriat cu firma britanică Wayve), în Elveția (Bolt lucrând cu Baidu) și în Croația unde sunt testate produsele unei firme locale numite Verne.

Vom mai urmări, desigur, în 2026 și alte domenii de activitate. În biotehnologie și medicină se așteaptă progrese în medicina personalizată și în editarea genetică, alături de rezultatele unui studiu clinic semnificativ din Marea Britanie pentru o analiză de sânge care vă permite detectarea precoce a mai multor cancere. Se anticipează că noile tehnologii pentru baterii se află în pragul unui salt economic semnificativ, datorat introducerii comerciale a bateriilor fier-aer și sodiu-ion, care permit stocarea energiei regenerabile la scară largă, contribuind la tranziția către o rețea energetică mai ecologică. În fine, o știre semnificativa pentru fizicieni este faptul că acceleratorul de particule de la CERN, lângă Geneva, se va opri din activitate, intrând începând din iulie 2026 într-o perioadă de modernizări de patru ani, el urmând să devină acceleratorul de particule LHC (High-Luminosity Collider).

(sursa imaginii: linkedin.com/pulse/inside-taiwan-tech-miracle-how-small-island-become-hanel-topada-cfa-dnggc)

Legătura dintre politic și tehnologie se va întări, cred, și în 2026. Programele de explorare spațială au o componentă militară însemnată, iar tehnologiile dezvoltate și testate în spațiul extraterestru au contribuit și contribuie la progresul industriilor avansate. Conflictele globale sunt în esență legate de resurse, dar acestea nu mai sunt astăzi doar cele de combustibili sau minerale, ci și resurse industriale, de informație și de flux de mărfuri. Țara căreia trebuie să-i acordam o mare atenție în 2026 este Taiwan, considerată de China o provincie rebelă, care va fi anexată mai devreme sau mai târziu. Taiwan reprezintă o verigă esențială în lanțul global de aprovizionare cu semiconductori, producția ei reprezentând peste 60% din veniturile globale din fabricarea de semiconductori și peste 90% din producția de cipuri de ultimă generație. Firma Taiwan Semiconductor Manufacturing Company (TSMC) domină piața, firme americane precum Apple, Nvidia și AMD bazându-se în mare măsură pe capacitățile sale avansate de producție.

Putem doar să sperăm că în 2026 conflictele nu se vor agrava și voi putea relata în această rubrică despre progrese semnificative care îmbunătățesc calitatea vieții locuitorilor planetei. Oricum va fi, voi urmări, voi relata și vom discuta.

Post-ul 2026 – Anul care va fi apare prima dată în Literatura de azi.