Amed, care avea grijă de cei mai mici din grupul nostru îl trimitea pe Gipan să-și facă lecțiile, cînd îl vedea că bîntuia de unul singur pe străzi sau că pierdea vremea la spălătoria de mașini. Ca să scape de gura lui Amed, Gipanu se ducea la două străzi mai departe de blocul nostru, în fața unei prăvălii cu produse naturiste. În dreptul prăvăliei se opreau mașini scumpe conduse de băieți și fete cărora, credea Gipanul, Ochiul le ascultase rugăciunile sau le citise bilețelele. Gipanu n-avea decît zece ani cînd s-a lansat în afaceri cu iarbă, mai întîi fără să știe. Umbla cu ochii în pămînt, ca taică-su, lumea din cartier îl știa de bisericos, așa că el primea banii de la tipii și tipele din mașini și-i ducea la prăvălie. Iar din prăvălie ieșea cu plicuri și pliculețe pe care le dădea clienților din mașinile parcate ceva mai încolo. Primea bacșișuri grase pentru operațiunile astea, pe care le făcea în contul iubirii față de aproapele, dar ca să nu se trezească că-i spune taică-su cine știe despre bani, cu care avea o relație fluctuantă , îi pitea în cutia cu podoabele pentru bradul de Crăciun. Prăvălia cu produse naturiste funcționa non-stop. Mirosea a plante aromatice. La tejghea vindeau cu schimbul un student vesel cu părul legat într-o codiță și o roșcată care fusese laborantă la dispăruta fabrică de avioane, de unde se alesese cu un cîntar pentru care un fir de păr avea o greutate considerabilă. Roșcata voia să devină stewardesă la TAROM. Agățase de tavan, cu un fir de gută, aproape invizibil, un mic avion de plastic, Rombac, al cărui rost era să-i aducă aminte de adevăratul ei scop în viață. Roșcata era nemăritată. O chema Luana, și-l privea pe Gipan ca pe fiul pe care l-ar fi putut avea cu zece ani înainte, cînd avea 17 ani, dacă nu și-ar fi făcut chiuretaj. Și ea se ducea la biserică, de cînd aflase că nu mai putea avea copii. Se măritase cu un controlor de zbor de la aeroportul Băneasa, cel care o lăsase însărcinată, pe vremea cînd el nu voia copii, și care acum o amenința cu divorțul, dacă nu-i face un moștenitor.

Roșcata îl inițiase pe Gipan în tainele ierbii pe care o vindea după ce o punea pe cîntarul ei de fostă laborantă. Tot ea îl punea să stea la tejghea în locul ei, ca să nu mai tot pună în ușa prăvăliei anunțul cu Vin imediat, pe care-l folosea cînd se ducea să fumeze, în spatele clădirii, una dintre țigările pe care și le răsucea din iarba pentru clienți. Roșcata se întorcea în prăvălie cu o privire strălucitoare, de parcă ar fi băut ceva, și sufla spre avionul agățat în tavan, făcîndu-l să se legene într-un început de zbor. Gipanul, care începuse să fumeze, seara, cu noi în spatele blocului, se lăsa pupat pe obraz de roșcata recunoscătoare, care nu mirosea a tutun, cînd se întorcea în prăvălie, ci a altceva, care, puiule, te face să visezi ce-ai vrea, cu ochii deschiși, atunci cînd în somn nu mai ai decît vise care nu-ți plac. Roșcata – o chema Raluca – îi spunea totuși Gipanului că un copil ca el n-avea nevoie să fumeze așa ceva. Nu că i-ar fi interzis să vadă cum e, dar, pentru băieței, iarba asta era ca și sexul, sau pe undeva pe-aproape. N-are rost s-o încerci, cîtă vreme îți ajunge cum ești. Pe atunci Gipanului nu-i plăcea să fumeze. Nici nouă. Scuipam după fiecare fum pe care-l trăgeam în gură și-i dădeam urgent drumul înapoi, tușind sau lăcrimînd, fiindcă ne intra și în ochi,. Ne uitam la Amed și la Ilașcu, care trăgeau fumul în piept, și ne sfătuiau să nu încercăm și noi asta, ca să nu ne înecăm. Amed ne sfătuia și să nu ne masturbăm, atunci cînd ne duceam să ne pișăm în spatele garajelor. Puța lui crescuse și se schimbase la culoare, nu mai era albă ca restul pielii lui, ci devenise cafenie, și el care le știa pe toate ne spunea că obiectul cu care făcea pipi va mai crește, deși era utilizabil sexual și atunci. Fosta lui puțică nu semăna cu ale noastre nu numai pentru că crescuse și se colorase în cafeniu, ci și pentru că, ne spunea Amed, el fusese botezat în legea lui Mahomed cînd era mic, în Libia, și îi fusese tăiată pielicica de pe vîrful puțicii.

Cînd mama lui venise cu el în țară, îl botezase și la ortodocși, fără remușcări, ca și cum ar fi vrut să-și ia revenșa pe cei care-i omorîseră soțul – dacă povestea că tatăl lui Amed fusese generalul era adevărată. Totuși cînd îl dăduse pe Amed la școală, îl ținuse deoparte de ora de religie. Îi citea ea, acasă, seara. și din Biblie, și din Coran, încît de pe urma acestui amestec de cărți sfinte, Amed încă nu se hotărîse căruia dintre cei doi profeți să se închine. În schimb, pînă să se apuce de afaceri, ne-a povestit și Biblia și Coranul, cu aceeași smerenie, încît Gipanu l-a întrebat dacă n-ar fi fost bine să încerce cu bilețelele lui și la icoanele din moscheea cu acoperiș auriu care apăruse în cartier. Amed l-a dezamăgit cînd i-a spus că nu era cazul, fiindcă în moschei nu există icoane, dar dacă voia să-i adreseze profetului Mahomed vreo rugăminte, n-avea nevoie să i se adreseze în scris. Dar Mahomed știa românește? Traducerea n-ar fi trebuit să fie un obstacol și-a dat Amed cu părerea. Dar după ce i-a spus că ar fi trebuit să mai facă una-alta, pentru a fi luat în seamă de Allah, Gipanul s-a lăsat păgubaș. Ar fi avut curaj să renunțe la vîrful ciucurelului său, însă atîta i-ar fi trebuit, să-l vadă taică-su că-i face temenele lui Allah, la ore fixe.

Pe cînd Amed îi oferea consultații religioase Gipanului, la noi în cartier apăreau diverși predicatori ambulanți. Doi dintre ei au convertit-o pe Marcela din blocul ceferiștilor, care e lipit de al nostru. Erau îmbrăcați în costume negre, cu cămăși albe, încheiate și la nasturele de la gît. Nu purtau cravată și vorbeau românește cu greșeli, dar cu un accent american care a atras-o pe Marcela mai mult decît talentul lor de misionari. În ziua în care băuse prima oară Coca Cola fabricată în România Marcela ajunsese la concluzia că destinul ei era să-și cumpere Coca Cola din țara ei originală. Începuse să învețe engleza cu o îndîrjire explicabilă. Ai ei trăgeau atît de rău mîța de coadă, încît iarna erau zile cînd dimineața mîncau pîine cu lapte îndoit cu apă, la prînz, pîine prăjită în undelemn, și seara se culcau cu burta goală. Pe atunci, în blocurile noastre, șomajul era privit ca o treabă rușinoasă, așa că părinții Marcelei și-au vîndut Dacia, apoi mașina de cusut Ileana și, în cele din urmă, apartamentul pe care-l primiseră ca muncitori specialiști în fabricarea țevilor de tun, la uzinele Republica. Maică-sa era laborantă, iar taică-su maistru. Amîndoi aveau grade și în armată, ca subofițeri, dar asta nu i-a împiedicat să ajungă șomeri cînd s-a terminat cu producția de țevi de tun la uzinele de la care primiseră apartamentul.

Marcela, care era cu un mai mare decît Gipanu, nu accepta decît o bucățică din sendvișurile cu care noi ne întorceam acasă de la școală, oricît îi era de foame, restul îl arunca la cîinii care veneau în jurul nostru. Cîinii erau mai puțin înfometați decît ea. În ziua cînd a băut Coco Cola. dintr-o sticlă mare pe care ne-am trecut-o de la unul la altul, fără să putem bea mai mult de o înghițitură, atît era de acidulată, Marcela a ținut-o la gură pînă a golit-o. S-a uitat după aceea la noi atît de fericită, încît cei cărora trebuia să le vină rîndul după ea au înghițit în sec cu ochii la frumusețea ei de fată de 12 ani, căreia începuseră să-i crească sînii, dar încă nu știa ce era cu temerile fetelor mai mari decît ea, care o făceau pe Adriana, de care era îndrăgostit Amed, să nu ne mai arate, ca înainte, ce culoare aveau chiloții ei și să-i împartă pe băieți în două categorii. Cei pe care începuse să-i mîngîie pe cap, ca pe mine, fără să știe că după aceea o visam noaptea și a doua zi ne doream să ne mai mîngîie pe cap și să ne spună băiat mic, și ceilalți, ca Petre și Amed, care voiau s-o sărute și să-i atingă sînii și care sufereau mult mai rău decît noi cînd Adriana nu cobora de la etajul patru al blocului, ca să ni se alăture.

În ziua cînd părinții Marcelei au plecat din apartamentul pe care-l vînduseră, tot ce mai aveau a încăput într-o dubă pe care le-au adus-o misionarii. Tatăl Marcelei era ateu, așa că n-avea nimic împotrivă. Maică-sa însă nu s-a lăsat să-și încarce acareturile în duba lor, pînă n-a scos unul dintre ei o biblie mică din geantă și i-a arătat-o, ca dovadă că se închinau aceluiași Dumnezeu ca și ea. I-am ajutat și noi să-și ducă lucrurile la mașină. Eu am luat din bucătărie mașina de tocat carne, pe care mama Marcelei uitase cînd o folosise ultima oară. Se mutau în Ferentari, într-un bloc în care le-o luaseră înainte alți pocăiți strîmtorați. Tatăl Gipanului ieșise și el în spatele blocului să-și ia la revedere de la ei. Și ce i-a venit: s-a legat de cei doi misionari că profitau de sărăcia ortodocșilor, ca să-și facă planul la convertiri. Cei doi i-au răspuns cu un citat din Biblie – sau ceva pe-acolo: Ajută-ți aproapele! Tatăl Gipanului, care mai bea acasă vinul primit de la pomeni și pomeniri, a luat-o ca pe un îndemn personal. Cu ce să-și ajute aproapele un dascăl amărît ca el? Poate popa, dar și el avea rate la casă și doi copii la facultate! La biserica din Andronache unde era el dascăl, credicioșii vîrau numai mărunțiș în cutia milei, fiindcă ăia înstăriți se duceau la bisericile din centru, la popa Galeriu și la Patriarhie, să se închine în văzul televiziunii. Tatăl Marcelei, care pînă să ajungă șomer, făcea grătar în spatele blocului și-l invita pe dascăl să-i dea binecuvîntarea, ca să nu se mai uite chiorîș nevastă-sa la el, de la balcon, i-a răspuns posomorît că-i ajungea că și-a vîndut casa. Nu mai avea nevoie și de un scandal la plecare. Tatăl Gipanului i-a lăsat în pace pe cei doi misionari și a pus umărul la ridicarea aragazului în dubă. Cînd operațiunea asta s-a încheiat, Marcela a trecut pe la noi, să ne pupe. Nu știu cît de mult îi crescuse credința, dar ca să nu pară că pleca în Ferentari cu coada între picioare, ne-a spus, pe rînd God bless you! In God I trust! și See you! Doar cînd s-a suit în dubă, ne-a zis Pa!, ca și cum ar fi urmat să ne întîlnim din nou în spatele blocului. În ziua următoare Marcela n-a mai apărut în spatele blocului să muște o dată din senvișurile pe care i le păstram și să arunce restul la cîini. Marele Țiți a remarcat asta. Era un maidanez pur sînge, inteligent și rău. Aveam cu el o relație strînsă, din prima zi cînd ne-am mutat aici, Țiți m-a mușcat fără să latre de pantalonii pe care-i îmbrăcasem prima oară, ca să ies la joacă cu copiii pe care-i vedeam în spatele blocului. După ce mi-a rupt pantalonii s-a retras, continuînd să mă urmărească din ochi și mîrîindu-mă preventiv. Voiam să mă duc în casă să mă plîng că după ce că ne mutaserăm de la prietenii mei din Drumul Taberei, mă mușcase și un cîine. Atunci l-am cunoscut pe Amed, care mi-a spus că Marele Țiți n-a vrut decît să-mi atragă atenția că el era stăpînul aici. Țin minte că am început să plîng de necaz și atunci Țiți s-a apropiat de mine cu o demnă prudență și m-a hămăit amical, ca și cum m-ar fi primit în haita lui de cîncî cîini, care avea să crească mai tîrziu pînă la 20.Cînd i-am aruncat noi sendvișurile în locul Marcelei, Țiți mai întîi ne-a hămăit întrebător, apoi le-a adulmecat și de-abia după aceea a mușcat dintr-unul, semn că și Roșcatul, Lupoaica, Dalmațianul și cei doi Albi peste care era șef se puteau repezi la celelalte. Ăsta a fost primul moment în care am constatat că ne lipsea foamea Marcelei. Apoi ne-au lipsit lecțiile ei de engleză, pe care ni le dădea gratuit, la fel cum le primea de la misionari,și în cele din urmă ne-am dat seama că ne lipsea fata aceea, de 12 ani, care ne povestea fără jenă ce se întîmpla la ea în casă, la fel cum și noi făceam același lucru. Marcela era mîndră de sărăcia părinților ei, dar nu și de sărăcia ei, în timp ce noi, ceilalți, ne comparam unii cu alții, pornind de la nivelul de trai al părinților noștri. Pe atunci, Amed și Ilașcu nu aveau cu ce se lăuda. Adriana părea coborîtă din altă lume, atunci cînd ni se alătura, în spatele blocului, iar Grasul, deși era cel mai mare dintre noi, nu știa la ce-i ajută asta.

Amed și Ilașcu s-au dus s-o spioneze pe Marcela la blocul ei din Ferentari. Se așteptau s-o vadă în fața sau în spatele blocului, împreună cu ceilalți copii, așa cum apărea la noi după ce se întorcea de la școală. Nimic! Au aflat doar că o fată nou venită în blocul pocăiților din Toporași vorbea la templul din cartier cu un succes ceva de speriat. Era o predicatoare cum nu mai fusese nimeni. Amed era sceptic. Marcela era o fată simpatică, dar de unde pînă unde să ajungă predicatoare? Ilașcu, în schimb, s-a dus la templu, să se convingă. Era Marcela, prezentată ca o mică minune a credinței, și care își juca rolul cu un aplomb cuceritor. Mai precis, fosta noastră vecină povestea la templul pocăiților ceea ce ne spunea și nouă, cu deosebirea că acolo nu mai era Marcela cea moartă de foame, ci sora exemplară care a descoperit credința, înainte de a cădea în păcatele sărăciei și ale promiscuității. Ilașcu a izbutit să-l convingă apoi pe Amed că Marcela nu-și schimbase credința din motive de oportunism material, ci pentru că lipsurile cronice din familie îi deschisese o nouă perspectivă religioasă, la care contribuiserăm, și noi, cînd îi aduceam sendvișurile pe care nu le mîncam la școală.

Cînd Marcela s-a despărțit de noi, toți vecinii au ieșit să-și ia la revedere de la ai ei, în special de la taică-su. În amintirea perioadei apuse în care el ieșea primul, duminica dimineață, cu grătarul în spatele blocului, să frigă mititeii și să bea o bere, vara, un vin, cînd venea frigul toamnei și o tărie, în duminicile friguroase de iarnă. După ce vecinii s-au întors, care pe unde stătea, cîțiva au ieșit pe balcon să strige „Miliția!”. Cineva le intrase în casă cît lipsiseră și lăsase și ușile deschise la plecare. Sectoristul, un plutonier mustăcios, a apărut transpirat, la vreo oră după ce s-au auzit primele strigăte. Între timp aplanase două scandaluri de familie în blocurile de pe Uverturii și pusese capăt unei bătăi între doi privatizați care aveau buticurile la prima gură de metrou, pe bulevardul Păcii. Domnul Asaftei, sectoristul, nu umbla în uniformă. Purta un costum cenușiu, care nu-l mai încăpea, și la găt avea o cravată albatră, cu un nod care apucase să se jegoșească. De cînd devenise polițist, după ce fusese 19 ani milițian, sectoristul își pierduse aplombul cu care reteza scandalurile de familie și bătăile de cartier zicînd doar „Stop, că vă duc la Secție!” Acum trebuia să intervină, cu fizicul lui impunător,ca să potolească violențele conjugale, iar la o bătaie colectivă care izbucnise la piața Veteranilor fusese silit să tragă un foc de pistol în aer pentru a-i despărți pe adversari. Fiind vorba de presupuse spargeri de locuințe sectoristul venise și cu un culegător de amprente și cu o fotografă. Dar după ce a văzut cum fusese spartă ușa unuia dintre apartamentele din blocul nostru, polițistul și-a scos un carnețel și s-a dus în blocul vecin, la etajul 4, unde stătea prietenul nostru Martac, cel cu un picior mai scurt. Sectoristul a ieșit din bloc împreună cu Martac, într-o relație care părea amicală, adică Asaftei mergea la braț cu prietenul nostru, doar că-i pusese cătușe.

Martac era cel care venea din cînd în cînd, totdeauna seara, în spatele blocului, cu o sacoșă din care ne dădea ciocolate Toblerone și bomboane scumpe, prezervative și jucării minuscule, care puteau fi prinse la legătura cu chei sau puse în vitrina cu bibelouri a familiei.Prietenul nostru era cu cîțiva ani mai mare decît toți. Din batoanele lui de ciocolată mîncaseră și Amed și Ilașcu, singurii dintre noi care știau la ce folosesc prezervativele, dar fără să se gîndească dacă aveau la ce le folosi. Cînd Martac și sectoristul și-au făcut apariția pe treptele blocului, sectoristul și-a pierdut subit echilibrul. Cel care i-a pus piedică a fost Gipanul.

Martac a luat-o la fugă spre pasajul subteran al tramvaielor. După cîțiva pași de sprint legănat, s-a oprit, apoi s-a întors, trist, și l-a ajutat pe sectorist să se ridice. Asta nu-l scăpa pe Martac de cîțiva ani de pușcărie, pentru adolescenții cu buletin, i-a spus sectoristul. Asaftei ne fusese simpatic pînă atunci, dar cînd ne-a spus, ca aviz amatorilor, că îl pîndea pe Martac încă de cînd nu putea să-l aresteze, ci doar să-l trimită la o școală de corecție, Amed i-a întors-o că numai un tîmpit l-ar fi luat în serios, în timp ce Martac și Asaftei intrau pe ușa din spate a unei Dacii fără viitor.

Un avocat din oficiu l-a scăpat pe Martac de internarea la o școală de corecție, demonstrînd cu citate din nu știu ce psihologi că prietenul nostru șchiopîrlan dăduse spargerile alea prin vecini ca să atragă atenția celor din jur asupra situației lui de handicapat, nu fiindcă ar fi avut înclinații la hoție. Cînd judecătoarea l-a sfătuit pe Martac, la sfîrșit, să se astîmpere, dacă nu voia să ajungă într-un centru de reeducare, amenințarea din vorbele ei l-a făcut mai atent la mersul legilor. Cam la fel cum noi eram atenți la mersul lui legănat. Părea tot timpul în pericol să pice într-o parte. Asta, ne-a explicat, nu i se trăgea de la piciorul mai scurt, ci a celui mai lung. După părerea lui, piciorul lui drept, cel scurt, crescuse normal. Celălalt se lungise aiurea. Visul lui era să găsească un ortoped care să-l înțeleagă și să-i scurteze piciorul prea lung, nu ca ăia care-i prescriau ghete ortopedice. Avocatul care-l scăpase i-a spus, cînd s-au despărțit la ieșirea din tribunal, că s-ar putea să se întîlnească din nou, dacă Martac nu-și găsea altă preocupare. Șchiopîrlanul nostru să cadă în cur de admirație. Cum de-l ghicise avocatul că nu putea să se abțină? Cînd vedea o ușă închisă i se punea pata pe ea, s-o deschidă, ca să vadă ce era în spatele ei. Și dacă tot intra, n-ar fi fost păcat să nu ia ceva dinăuntru? Știa unde să caute banii, prin case și apartamente, și nu-i lua niciodată pe toți. Din magazinele în care intra noaptea, lua cît să încapă în rucsacul lui de excursionist prin București, care voia să ajungă la un prieten, cum le spunea polițiștilor care-i ieșeau în cale. Nu se ferea de ei; îi întreba de vreo stradă, și dacă pe strada aia erau cîini vagabonzi. Martac observase că haita din spatele blocului nostru se repezea la cerșetorii șchiopi, făcîndu-i s-o ia la goană. Singurele lui explicație pentru adversitatea cîinilor față de cerșetorii ambulanți, în cîrje, era că Marele Țiți și subordonații lui își imaginau că cerșetorii îi concurau ori, poate, țineau minte că milogii îi altoiseră cu cîrjele lor. Martac avea o relație amicală cu toți cîinii cu care se întîlnea noaptea prin București. Chiar și cei care își făceau veacul prin fața magazinelor dădeau din coadă cînd îl vedeau și îl priveau cu o prietenoasă atenție cît meșterea la încuietorile de la intrare. Grija lui erau alarmele de la magazinele mai cu pretenții. Se lamurise însă rapid că pînă să apară careva de la firmele de pază care aveau legătură cu alarma treceau cel puțin zece minute, încît avea destul timp să-și umple rucsacul în liniște, după care să se uite de la distanță la agenții de pază cu lanternele și cu walkie-talk-urile lor, cum anunțau la bază că fusese o alarmă falsă, fiindcă magazinul era neatins și nu prezenta urme de spargere. Cînd ne povestea aventurile lui nocturne, Martac avea grijă să ne spună ca nu care cumva să ne luăm după el sau să ne închipuim că ceea ce făcea el era simplu. Amed, care încă de atunci avea instincte de șef, i-a cerut să nu ne mai povestească toate astea ca și cum i s-ar fi întîmplat lui, ca să nu ne trezim că sectoristul ne ia și pe noi la întrebări și ne bagă la complicitate cu el. Așa că de atunci Martac a început să ne povestească niște chestii de care auzise, după ce ne făcea cadouri despre care noi nu-l întrebam de unde le avea. Ne mulțumeam cu vorbele lui, că le primise de la Moș Crăciun, care greșise anotimpul.

Grasul a apărut după trei zile de pe unde fusese. Era încercănat grav de tot, puțea a transpirație, dar s-a dat jos dintr-un Merțan care l-a adus pînă în spatele blocului. Merțanul era ditamai taxiul. Șoferul a sărit de la volan să-i deschidă ușa Grasului, care înainte de a ieși din mașină și-a potrivit cravata și s-a uitat la ceas. Era trei după-amiaza. Cîinii blocului au înconjurat nehotărîți taxiul, așteptînd să vadă ce va face șeful lor. Țiți a ridicat piciorul la roata din spate, dreapta, a Merțanului și după ce s-a ușurat a început să dea curios din coadă. Cînd l-a văzut pe Grasul, a scheunat fericit. A mîrîit indecis spre șofer, doar cît să-i arate că dacă făcea parte dintre cei care veneau cu mașina, ca să-i prindă în juvăț pe tovarășii lui, putea întoarce radical foaia. Supușii lui Țiți s-au mulțumit să-i arate colții șoferului, într-un soi de zîmbet amenințător. Apoi nu i-au mai acordat atenție preocupați să-i arate Grasului că se bucurau să-l revadă. Amed și Ilașcu lipseau. Grasul s-a așezat lîngă noi, la umbra unui garaj, după ce a suflat praful de pe placa de beton, pe care oricum o lustruiserăm noi pînă atunci. L-a trimis pe Gipan să cumpere Coca-Cola pentru toți și covrigi calzi cît încape. Cînd Petre l-a întrebat unde dispăruse, ca purtător de cuvînt al tuturor, atunci cînd Amed și Ilașcu nu erau de față, Grasu adormise, cu capul sprijinit de peretele garajului și cu o mînă vîrîtă în buzunarul hainei. Nu l-am deranjat din somn cînd s-a întors Gipanul. Covrigii ne picau bine, iar sticlele de Coca-Cola ne-au făcut să ne întrebăm ce-o mai fi făcînd Marcela în cartierul în care se mutase. Apoi am început să jucăm telefonul fără fir. Cînd una dintre fete a propus să facem o expediție la Lacul Morii, ca să mai vedem cine cu cine se mai plimba pe acolo, Petre i-a spus că deocamdată nu se putea. Nu puteam să-l lăsăm singur pe Grasul, chiar dacă era mai mare decît noi și ar fi trebuit să aibă singur de grija persoanei sale.

Post-ul Șoseaua Virtuții. Cartea copiilor (fragment) apare prima dată în Literatura de azi.