Scrie-i o scrisoare

Cântă-i inimii, Cântă-i orice

Orice melodie, orice gen de muzică, cu orice instrument, cu orice voce

Să se piardă în raiul fericirii

Fii doar acolo unde, știi bine că,

Muzica salvează vieți, dansul salvează inimi,

Rugăciunea le înalță

Zâmbetul zdrobește

Dar știi ce?

Cerul și pământul, Luna și Soarele,  Dumnezeu și Diavolul nu stau niciodată împreună

Cartea oamenilor ce fură zâmbete și strivesc bucuria încă se scrie:
Fii parte din cartea lor, dar să pleci de vezi că poartă zâmbetul diavolului,

Inimii să-i spui că nu orice furtună doboară bucuria dea bate în pieptul tău

Și nu orice țipăt o poate rupe în două.

Zâmbetul poate învinge orice și pe oricine

Doar Tu să nu uiți ca mereu să-i spui inimii că,

Urletele oamenilor care vor să-ți fure zâmbetul sunt ca norii

Acei nori ce Soarele îi risipesc.

Căci, ce este viața pentru acei oameni care se hrănesc cu răutate?

Un butoi plin cu vin acrit!

Post-ul Inimii apare prima dată în Literatura de azi.

Nu lăsa pe nimeni să-ți fure zâmbetul din suflet, nici chiar țipetele unui om care a uitat că rugăciunea e bucuria și liniștea sufletului abandonat.

Sunt oameni care țipă la alți oameni. Unii sunt pierduți în vârtejul banilor, alții în frustrări.

Sunt momente în care ai vrea să schimbi și Cerul, și Pământul, dar Luna te alungă și îți dă o nouă șansă să fii Soare și Stea.

Să-ți fie dor, dar nu de oamenii cu săgeți în vorbe și ace în priviri.

Se zice că, pentru ca să câștigi ceva, trebuie să pierzi altceva.

Ai pierdut oameni. Ai pierdut șansa de a mai da viață altei vieți, de parcă ai avut de plătit polița unui demon din altă generație, dar ai câștigat zâmbete, și sunt doar ale tale.

Să iubești, Tu, femeie care țipi, să iubești viața, să iubești zâmbetul și bucuria că exiști!

Tu să taci! Nu, nu tac!

Să nu taci, tu, femeie pe care nimeni nu te mai îmbrățișează și niciun bărbat nu îți mai dă niciun sărut. Să nu taci, tu, femeie care ai plâns pentru o sută de generații pentru că te va îmbrățișa zâmbetul tău și cântecul inimii.

Tu, femeie, ești doar tu în povestea Ta!

Poate că te afli pe strada celor care nu au mai fost îmbrățișați.

Poate că, în acele clipe, nu ai mai putut zâmbi pentru că un demon ți-a ars cartea fericirii.

Fii Soare, fii zâmbet ca să nu te pierzi în oceanul amărăciunii.

Tu, femeie, ridică ochii și privește viața!

Un text dedicat  femeilor  care luptă singure cu cancerul de col uterin.

Post-ul Și te va îmbrățișa… doar un zâmbet! apare prima dată în Literatura de azi.

Ne luăm după mulțime. Uităm adesea să ne oprim din drum pentru câteva clipe. Alergăm după o pisică și un câine. Ne bântuie noaptea umbrele trecutului. Uneori, mai găsim o rază de soare pe aleea din spatele blocului. Mereu în urmă. Niciodată în față. Alergăm să prindem timp. Nu prindem și nici nu spargem ziua în două, trei sau patru dacă grăbim gândul și pașii.

Par obosiți și goi copacii din parc. Se mai pierde câte un pescăruș sau o rață pe malul lacului. Adună clipe mărunte. Nu lasă să îți fie ziua seacă și fără sens. Privește un alergător sau un cuplu. Zâmbește la o rață sau la o lebădă. Nu fura timpul cuiva. Nu pierde în fața gerului sau a ploii. Coboară cu atenție scările prezentului pentru a nu te bloca la o singură treaptă. Visează o grădină japoneză înflorită la finalul lunii aprilie și ofilită la începutul cireșarului de mai.

Cartea din bibliotecă te așteaptă să o deschizi. Și-a uitat stăpânul, cititorul și curiosul nestatornic. Librăria din cartier are un mic secret: păstrează zâmbete și chicoteli de la copiii care intrau să se încălzească în iernile grele și geroase. Biblioteca din vale are ușa încuiată. Cheia a pierdut-o un copil rătăcit pe ogoarele destinului. O fereastră murdară ne aruncă în ecrane viu colorate. Bibliotecara a îmbătrânit, nu mai vede și are baston. Surcelele pentru sobă au putrezit. O poveste s-a oprit. Aici și atunci cui să-i mai zâmbești? Dacă nu unei lebede sau unei rațe?

Nu e nevoie să înveți ce e zâmbetul. El este dar de la Dumnezeu.

Secretul zâmbetului de mâine nu este să plângi și să te ascunzi într-o cochilie de melc, ci să ieși pe aleea cu soare și nori din orice parc în care te poți așeza pe o bancă, ocupată sau nu, tu stai pentru câteva secunde.

Orice zâmbet poartă o poveste, dar nu orice rană poartă și o dramă.

Post-ul Revelații apare prima dată în Literatura de azi.

Luna în mintea ta ca să o faci prizonieră în propria ta dramă.

Imită zâmbetul unui copil și deschide ochii spre viață și spre Lumină.

Totul începe cu o umbră și se sfârșește cu o umbră, căci o poveste nu are nicio magie fără un început și un sfârșit. Umbra unui sunet și a unei îmbrățișări doare atunci când ochii sufletului o simt și o văd dincolo de vorbele de rămas-bun.

Să asculți sunetul acelor umbre ce noaptea se plimbă în gândurile noastre, să vezi acele culori din vis cu care să învingi neputința în fața destinului. Umbrele acelor voci închide-le într-o temniță a uitării, nimeni și nimic nu-ți va transforma amintirile în cenușă atât timp cât le vei ține prizoniere în mintea ta.

Totul e geometrie în jurul tău, dar să știi că și umbrele au geometria lor, însă o geometrie unde cercul și liniile se transformă în unghiuri ascuțite, ca o armă ce poate lovi zâmbetele oamenilor aflați în luptă cu propriile gânduri.

Umbrele nu îți dau putere să lupți și să învingi remușcările și regretele, ele îți sunt uneori armă, alteori scut pentru suflet.

Tu să știi, ochii sufletului orbesc doar în ziua în care se pierd în lacrimi.

Umbrele au o muzică a lor auzită doar de un suflet pierdut pe un drum al deșertăciunilor și stricăciunilor.

Oare Lumina face umbră în sufletul tău sau Umbra face lumină?

Tu să nu fii umbra suferințelor și nici a dramelor, poți fi eșec sau reușită, dar niciodată să nu fii umbra rănilor nimănui.

Text dedicat unui copil rănit de părinți

Post-ul Umbre apare prima dată în Literatura de azi.

Ne mai adună gândurile și ne mai găsește un loc în sufletul cuiva?

Ne lăsăm purtați de nostalgii și de amintiri pentru anul ce a trecut, anul ce vine…

Ne cotrobăim în minte, o secundă ezităm și luăm la braț un necunoscut, traversăm bulevardul, ne privim într-un geam de la o vitrină ca să găsim ce nici nu știm ce căutăm.

Fericirea să fie doar un cuvânt inventat?

Ce să mai știi, când ești pierdut în discursuri reci și seci?

Ce ne dă fericirea? Un zâmbet? O realizare? Un câștig? Un salariu mare?

* * *

Pentru mine, fericirea este atunci când apăs pe butonul aparatului de fotografiat și văd întreaga existență printr-o lentilă. Acea copilărie neagră și albă. Acea adolescență cenușie sângerie. Acea tinerețe fără sens și direcție. Acea carapace crăpată de o realitate ce înțeapă ca o albină toate zâmbetele din suflet. Aparatul de fotografiat caută vinovați, caută detalii, caută lumină și o diafragmă! Dar toate astea nu aduc fericire, ci doar un proces de conștiință care îmi fură bucuria și zâmbetul din suflet.

Iată fericirea mea!

* * *

Când cineva ne aruncă acolo unde nici stropii de ploaie nu ajung, noi să zâmbim și să traversăm bulevardul fără nostalgii și fără nicio urmă de vinovăție.

Poți fi ploaie sau soare, Poți fi o furtună sau un cer senin.

Bucuria unui moment cât o secundă e suficientă.

Ne dorim și vrem să eclipsăm.

Truda rostirii unui cuvânt, puterea unui gest și privirea necondiționată sunt cele care duc fericirea la un anumit nivel.

Poate că dezamăgim, poate că eșuăm în ceea ce facem, dar acolo, în sufletul nostru, o luptă pentru fericire durează o viață întreagă.

Poate că nu suntem în rând cu lumea și cu tradițiile și poate că unii dintre noi suntem oile negre ale familiei, dar cu siguranță toți avem un farmec și o putere, ceva aparte lăsat de Dumnezeu.

Fericirea o simt doar cei care nu uită că un drum este doar un drum, și nu neapărat cu o destinație, căci în mintea unora drumul fără o destinație e fericirea unui naiv.

Poate fi oricine dintre noi. Drumurile ne aleg, nu noi pe ele.

Fericirea e undeva în eter atunci când suntem blocați în nostalgii și introspecții.

Să privim cu o tăcere ce nu dă explicații.

Zâmbind zilei de azi, vei ști că și mâine drumul te alege.

Rupe tristețea în două cu zâmbetul pe buze, chiar dacă ai supărat pe cineva, chiar dacă ai eșuat în creșterea copiilor sau ai ratat o carieră de vis, tu să știi că fericirea există și dincolo de eșecuri.

Post-ul Fericirea apare prima dată în Literatura de azi.

Certă-te cu vremea, cu ploaia și cu ninsoarea dacă vrei,
Dar nu te certa cu alegerile tale și nici cu dorul unei iubiri apuse.
Uită eșecul zilei de ieri.
Nu te mai bloca în mesaje inutile cu trecătorii de pe strada vieții tale.
Nu te certa nici cu umbrele zilei de ieri.

Certă-te cu doctorul care ți-a scris diagnosticul greșit
Cu cerșetorul din colțul Bisericii ce te abate din drum,
Dar nu te certa cu râsul tău și cu nebunia ta.

Nu lăsa pașii să te ducă unde vor alții, ci urmează harta desenată de Dumnezeu.
Nu lăsa Soarele să te orbească și Luna să te întunece
Nu te certa cu tine și nu te certa cu niciun om din trecutul tău.
Lasă amarul în foaia de observație a doctorului de la spital.
Ia fericirea ce o vezi la necunoscutul portar ce tocmai și-a încheiat tura de noapte și fugi cu ea!
Dacă obosești, o te așezi pe banca pe care, ai și plâns, dar ai și râs.

Post-ul Nu te certa cu tine apare prima dată în Literatura de azi.

vreau să te găsesc pe cer,

știu, fugi și iar fugi

să dispari în ceață ca în acea dimineață de martie.

Mai știi?

ți-am cerut

să nu te pierzi în neantul certurilor.

să nu mai aprinzi flacăra ce luminează iubirea.

Să nu aștepți ca în toiul verii totul să se stingă doar cu un rămas bun.

Vei topi gheața vorbelor cu acea flacără?

Orice iubire cere tribut inimii cât un regat.

Nu am vrut să devii robul focului în povestea mea,

în focul meu stă karma,

cea care îți va arde toate cuvintele,

acele cuvinte rostite în diminețile târzii

ai uitat?

privirea îți era pierdută în ochii mei.

* * *

Într-o seară de octombrie te-ai prefăcut într-o iluzie.

Lași dincolo de un mesaj aruncat în telefon,

Haos, ceață, emoție ascunsă în carapacea scuzelor

Cu pașii tăi grăbiți, mă ignori, mă arunci în fumul tău de țigară

doar o privire, o privire de gheață și un alt peron dintr-o gară

acea gară în care am fost eroii unei povești scrise de un alt condei.

…

De ce iubirii ce doare nu o putem lăsa să plece pe drumul ei?

De ce nu o lăsăm în trecut și nu putem închide oblonul cu lacătul uitării?

Nu-i da iubirii ce doare abis, ci dă-i o zi pentru un drum spre tărâmul amintirilor.

Dă-i iubirii ce doare o filă din viața ta ca să mai stai o secundă de a mă îmbrățișa.

dă-mi puterea de a pleca din prezentul vieții mele fără tine,

Să-ți pierd amintirea ta purtată în buzunarul inimii mele.

Mai stai o secundă pe acest peron și nu urca în trenul ce duce către un viitor inventat de tine.

Stai, mai stai și doar o secundă și un pic în prezentul meu

să pot pleca din gândurile tale cu o iubire ce nu a durut.

Poem dedicat unei iubiri neîmplinite

Post-ul Iubirii ce doare apare prima dată în Literatura de azi.

Începuturile unei vieți, unui vis, unei lupte și ale unei iubiri nu vor defini niciodată finalurile.

Începuturile unei iubiri încep cu doi oameni și sfârșiturile se termină cu unul singur.

Începuturile unor boli nu determină finalurile.

Toți știm că există doar învinși și învingători.

Începuturile unui învins pot sau nu să aducă la final un învingător, căci indiferent cum folosim arma proprie întotdeauna sfârșiturile vor fi diferite.

Începutul unei ploi și sfârșitul ei nu va fi niciodată la fel pentru că stropii ei sunt cei care ne dau răspunsul.

Începutul unei povești nu determină finalul ei.

Niciun început nu aduce trecutul în prezent și viitorul în trecut. Dar când există început și sfârșit? Vom ști asta?

Azi nu e nici despre început și nici despre sfârșit, e doar despre cum ne simțim și ce respirăm.

Tu ce respiri azi?

Respiri începutul emoției că poți privi cerul fără să știi dacă cineva te vede și te mustră cu ochii săi? Respiri sfârșitul emoției unei iubiri?

Orice vom respira, doar furie să nu fie, căci furia ucide lent viața din noi.

Eu respir viață, iubire și bucurie că sunt acum și aici, dar sufletul va fi acolo unde am respirat zâmbete ce nu au începuturi sau sfârșituri.

Să ne amintim:

Orice început nu e inutil în viață, dar el nu definește de unde suntem, ce suntem, cine suntem și ce avem.

Post-ul Începuturile apare prima dată în Literatura de azi.

Nu mai am timp să visez la ce pot recupera.

Acum am nevoie să privesc cerul, dar dincolo de nori.

Când nu văd norii, nu mă mai văd pe mine.

***

Să fii acolo, să fii aici, dar să fii și dincolo. Să nu ai teamă de locul în care trăiești.

Ce e dincolo de lumea asta? Ce dincolo de noi? Dar după cuvintele scrise și nescrise?

Ce am găsi după cuvintele rostite și nerostite?

Tăcere. Liniște. Gălăgie. Atmosferă. Dileme. Enigme. Cuvinte. Vid. Abis. Prăpastie. Întuneric.

Sunt perioade în care deciziile le ia trecutul și le fură, iar visurile, ambițiile și orgoliile rămân în aer. Dramele și traumele se nasc în copilărie sau adolescență. Sufletul se aliniază cu tristețea. Mintea se tulbură când se vede obligată să privească ce este în suflet.

Sunt emoții ce vor tulbura sufletul unei mame neputincioase în fața propriei sale drame și, în timp ce reușește să înlocuiască toată ura cu zâmbete, se tot întreabă:

Soartă, unde mi-ai ascuns fericirea?

***

Renunțare, acceptare sau resemnare?

Ce alegi dintre aceste trei cuvinte: renunțare la ce ai fi vrut să aduci în sufletul tău? Acceptare la ce nu mai poți fi și avea? Resemnare la ceea ce a fost și nu mai ai cum să schimbi?

Dar cine mai are timp de întrebări când ne rătăcim în poveștile altora și ne ia valul ca să ne prindă în mreje. De ce să nu alegem să fim doar spectatori?

Știm, dar adesea uităm că ce e val, ca valul trece.

Cum ne-a lăsat Eminescu scris în a sa Glossă.

Post-ul Meditații apare prima dată în Literatura de azi.

Te pliezi doar pe sinele interior și nu mai găsești pentru o clipă puterea de a ieși din propria mlaștină a ignoranței și dai vina pe neputință! Te răvășește ideea în sine, în loc să lupți cu tine, nu faci altceva decât să te pierzi în nimicuri și în vorbe, fără nicio coordonare. Acele nimicuri care iau drumul pierzaniei, acele nimicuri ce nu te lasă să vezi miezul fericirii: că exiști aici și acum!

* * *

Savurează acele momente în care Dumnezeu îți deschide drumul către o altă stare de bine, uneori stările de bine au la capătul lor prea multe întrebări și prea multe îndoieli de care te lovești tot timpul. Te poți face că nu le simți, că nu le vezi? Ia tot ce îți dă Dumnezeu așa cum vin și bucură-te de tot ce ai și ce nu ai, căci ce nu ai e fericirea cea mare.

Unde găsești fericirea? Pe ce stradă se află? Nu cumva fericirea e cu noi permanent, dar o învăluim în ambiții și orgolii?

Găsește calea către propria bucurie, fericire și stare de bine interioară.

Luptă cu demonii tăi, alungă-i și cheamă zâmbetul în gândurile tale!

Carmen,

17 decembrie 2024

Post-ul Luciditate apare prima dată în Literatura de azi.