Poetul modern este logocentric, poetul post-modernist este psiho-centric.

Primul este ocupat mai mult de modul cum se comunică, al doilea de ceea ce se comunică dar fără a neglija cîştigul la care a ajuns primul.

8. Curentele avangardiste de la începutul secolului XX, fără excep­ţie, deşi diferit, atacă forma în avantajul informalului.

Din păcate acest informal este lipsit de coerenţă.

Poezia trebuia să devină psihologică, în concepţia avangar­distă, dar forma propusă, prin negare absolută (căci şi negaţia formei e o formă), ne apare, la distanţă, penibilă.

Post-modernismul reuşeşte ceea ce avangardismul a intuit doar: să aducă poezia în acel punct în care disponibilităţii formale să îi cores­pundă un conţinut psihologic adecvat noului umanism.

Post-modernismul este un psiheism.

9. Fiecare poet modern notabil are credinţa că face o poezie nouă încît noutatea a devenit o condiţie minimă.

Nu anunţa Rimbaud că „o poezie nouă trebuie să aibă o Formă nouă“? (Fireşte, nu demolăm principiul literalităţii specific poeticii moderne.)

Şi iată că acum această comandă, cîndva un viitor, a devenit un loc comun.

Noutatea poate fi obţinută „artificial“ (la calculator), graţie unui program bine conceput.

Dacă în ultima vreme şi de acum înainte ştiinţele tind către apli­­cativ, către psihologie adică, şi poezia trebuie să devină psihologică.

Nu doar de o formă nouă are nevoie poezie (,,energia“ formelor s-a cam consumat – a mai spus cineva), cît în primul rînd de un psihic nou, deopotrivă al poetului şi al lumii, dar mai ales al poeziei înseşi, un psihic în mişcare.

(Text apărut în revista „Caiete critice“, nr. 1-2/1986)

Post-ul Teze despre modernismul şi postmodernismul poeziei (1986) – 3 apare prima dată în Literatura de azi.

Maşinismul izolează, înstrăinează, depersonalizează printr-o prea accentuată individualizare, obligă la conservare instinctuală a individului şi a speciei.

Maşinismul declanşează şi întreţine războiul eului împotriva altui eu.

Maşinitatea topeşte prea individualul eu şi prea lăbărţatul ei, în­tr-un tu calm, rezolutiv, integral; sunt devine fiind, ca şi eşti, ca şi este, iar fiind aparţine unui prezent deopotrivă trecut şi viitor.

5. Trăim într-o lume a produselor creierului uman, dar aceste pro­duse sunt preponderent materiale, concrete.

Primitivii, anticii de asemeni, trăiau într-o lume a produselor cre­ierului uman, dar acele produse erau preponderent spirituale (zeităţi, ritualuri, magie), trăiau însă cu conştiinţa unui Tot, a unei integralităţi, bineînţeles în felul lor.

După două mii de ani de „eră a noastră“, am cîstigat războiul rea­lităţii materiale şi am pierdut, în schimb, conştiinţa integralităţii; este ceea ce spiritul post-modern încearcă să realizeze, desigur cu alte mij­loace, într-un alt sens şi cu o cu totul altă dispoziţie.

6. Poezia post-modernistă se detaşează de modernismul contempla­tiv şi ultra-liric.

Este poezia unui epic impur, neevocator, ea „gîndeşte“ epic şi „simte“ liric, foloseşte adică aceeaşi recuzită imagistică dar pentru a revela structura unui alt tip de construcţie psihică.

Impuritatea nu rezidă doar în stratul formal, ci mai ales se ex­primă la nive­lul conştiinţei, conştiinţa care guvernează poezia este epică.

Vechiul ,,eu liric“ devine, oricît de paradoxal ar părea, un „eu epic“, un eu necontemplativ, participativ, implicat, integral.

Acest eu poetic este expresia lui tu şi a lui fiind.

Noua poezie îşi dezvoltă sensibilitatea ei proprie nu printr-o simplă comutare, ci printr-un minuţios examen intelectual şi teoretic.

Acest tip de poezie preia, într-o formă sau alta, sugestia structu­rală pe care a inventat-o cinematograful; ea are ca şi filmul un subiect, secvenţe-cheie, actori; această poezie, epică în esenţă, comunică ceva, sentimente în mişcare, sentimente care au şi „inimă“ şi „creier“, şi pen­tru a face „subiectul“ mai trenant include secvenţe lirice; „actorii“ sunt modurile psihice ale eului poetic; şi desigur nu exclude avantajul mu­zicii şi picturii.

Post-ul Teze despre modernismul şi postmodernismul poeziei (1986) – 2 apare prima dată în Literatura de azi.

„Psihicul“ poeziei nu este egal însă cu psihicul poetului sau al societăţii.

,,Psihicul“ poeziei se supune unei legităţi specifice.

2. Maşinismul a exercitat o influenţă constantă şi extremă în gîndirea poetică modernă (a ultimei sute de ani).

Maşinismul provoacă o modificare a rea­li­tăţii materiale, a relaţiilor umane şi a psihologiei individului.

Se manifestă o obsedantă distincţie între eu şi în-afara-eului, între natura intimă, natu­rală, şi natura exterioară, străină, destructivă, arti­ficială; maşina, cu tot ceea ce ea implică, provoacă o scădere a rezis­tenţei psihice şi fizice a omului, îl aduce în situaţii de stres, îl denaturalizează, îl dezobişnuieşte de el însuşi (de ceea ce de atîtea generaţii era pregătit), îl dezadaptează, iar această evoluţie „ne­no­rocită“, sub stea sauriană, este proporţională cu intensificarea şi diversificarea inimaginabilă a progresului tehnic.

Individul uman reacţionează printr-un torent de negaţii, în spiritul reînviat, extremist şi anacronic, al lui J.J. Rousseau, ceea ce pentru artă (şi poezie) se traduce prin idei ca: inadaptabilitatea, alienarea, exaltarea primitivismului, moartea artei, apocalipticul.

Poetul modern se retrage într-o conştiinţă confortabilă, con­templativă şi meta-istorică.

Poezia modernă este de aceea profund lirică, iar limita maximă o cucereşte avangardismul prin accentuarea apoca­lipticului, a dezintegrării, a incontrolabilului, prin coborîrea kilometrică în eu.

Poetul modern se găseşte într-o situaţie dificilă şi penibilă, psihis­mul său, la fel de vechi ca şi al strămoşilor săi de acum zece mii de ani, este total nepregătit să întîmpine, să înţeleagă, să suporte psihic şi fizic o realitate nouă.

Eul poetic modern (cu punct de plecare în romantism) se află într-o pasionantă şi obositoare, în fond dramatică, stare de criză, nemaiîntîlnită în epocile precedente care au cultivat idealul armoniei.

În schimb, modul imagistic este condus la polul superior al maxi­mei deschideri asociative.

Poezia modernă realizează o evoluţie a limbajului poetic şi o invo­­luţie a eului spiritual prin accentuarea individualismului de tip renas­centist pînă la paradoxala anulare a acestuia (vezi în special concepţiile filozofice şi sociologice postbelice: G. Marcel, R. Guar­dini, M. Horkheimer, Th. W. Adorno, J. M. Domenach, D. Bell etc.).

Între rousseauism şi impersonalitatea paradisurilor artificiale se întrevede o similitudine flagrantă: şi într-un caz şi în celălalt se produce un autoexil din realitate, o plonjare în meta-istorie.

3. Momentul actual al poeziei (post-moderne, din moment ce D. Bell vorbeşte despre o societate „post-modernă“, sau, cum spune Carlos Bousoño, „post-contemporană“) este înce­putul unui viitor obligat să-şi redefinească psihologia, concepţia şi structura.

Maşinismul, cu toate implicaţiile sale în psihismul general şi în evoluţia lirică extremă a poeziei, încetează de a mai radicaliza conştiinţele.

Mai mult ca oricînd se resimte o umanizare a creaţiei tehnice şi a proceselor inter-comunicaţionale.

Maşinismul se transformă în maşinitate (C. Noica), artifi­cialul devine natural (ca în visul avangardiştilor), naturalul „vechi“ se inte­grează în „noul“ natural.

Poate că evoluţia anatomică a creierului, cum ne asigură specia­liştii, a atins limita maximă, dar nu şi psihismul uman care, alimentat de trăit, este practic nelimitat.

Post-ul Teze despre modernismul şi postmodernismul poeziei (1986) apare prima dată în Literatura de azi.

Aveam 24 de ani şi atunci a fost ultima seară a adolescenţei mele.

Mi-am amintit zile în şir apoi de cel care fusesem până la
19 ani; la acea vârstă a trebuit să plec în lume din casa părintească, din oraşul în care crezusem că mi-am trăit toate experienţele.

Faptul uluitor revelat în acea noapte a fost că nu-mi puteam explica lunga amnezie, de aproape 6 ani! cum putusem uita ce se petrecuse cu mine până la 19 ani?

La puţin timp m-am întors acasă şi primul lucru făcut a fost să caut prin manuscrise mai vechi, din acel timp; aşa am redes­coperit un ins viu care trăise intens şi care caligrafiase un număr con­siderabil de pagini cu poezie, proză, teatru, meditaţii, jurnal, traduceri, conspecte.

Dar mi-am mai amintit şi altceva: insul acela arsese într-un moment de disperare tot ceea ce creierul său se muncise până la
18 ani; rămăsăseră doar producţiile din anul 19; suficient însă pentru a reface structura minimă a unei individualităţi relansate brusc din anul 24; acei 6 ani îi pierduse însă pentru totdeauna.

Cu timpul, apoi mi-am dat seama că amnezia e un fenomen necesar în actul creativ, fireşte amnezia temporară: a trăi, a te uita, a te regăsi, a te regăsi mai ales atunci când te afli într-o stare critică extremă (aşa cum mă aflam eu până în acea seară norocoasă; timp de 6 ani nu mai fusesem capabil să scriu nimic acceptabil şi personal şi eram pe punctul de a renunţa definitiv).

Este firesc: dacă individul uman ar reţine absolut totul, fără să uite nimic (idee cunoscută 95. Brusc mi-am dat seama că sunt o individualitate, că am adică amintiri care mă dirijează, tot aşa cum sforile păpuşarului animează Păpuşa-Eu.

Aveam 24 de ani şi atunci a fost ultima seară a adolescenţei mele.

Mi-am amintit zile în şir apoi de cel care fusesem până la
19 ani; la acea vârstă a trebuit să plec în lume din casa părintească, din oraşul în care crezusem că mi-am trăit toate experienţele.

Faptul uluitor revelat în acea noapte a fost că nu-mi puteam explica lunga amnezie, de aproape 6 ani! cum putusem uita ce se petrecuse cu mine până la 19 ani?

La puţin timp m-am întors acasă şi primul lucru făcut a fost să caut prin manuscrise mai vechi, din acel timp; aşa am redes­coperit un ins viu care trăise intens şi care caligrafiase un număr con­siderabil de pagini cu poezie, proză, teatru, meditaţii, jurnal, traduceri, conspecte.

Dar mi-am mai amintit şi altceva: insul acela arsese într-un moment de disperare tot ceea ce creierul său se muncise până la în psihologie), creierul său „ar exploda“ în 24 de ore şi, chiar dacă nu atât de repede, el n-ar mai putea înainta în nici un chip, căci informaţiile l-ar reţine ca un nisip mişcător.

Tot astfel în poezie: propria poezie poate să te reţină ca un nisip mişcător.

O altă semnificaţie: acea revelaţie a mea m-a făcut să înţeleg că, atâta vreme cît nu ai conştiinţa propriei tale istorii personale, viaţa şi creaţia sunt haotice, întâmplătoare, străine, formale; în acea seară a anului 24 mi-am dat seama că am o istorie care mă stăpâ­neşte ca un Dumnezeu.

Poetul trebuie să uite în permanenţă propria poezie şi întor­cându-se la propria sa istorie continuă să poată crea altceva; dincolo de nisipul mişcător al circumstanţelor formale se desfă­şoară95. Brusc mi-am dat seama că sunt o individualitate, că am adică amintiri care mă dirijează, tot aşa cum sforile păpuşarului animează Păpuşa-Eu.

Aveam 24 de ani şi atunci a fost ultima seară a adolescenţei mele.

Mi-am amintit zile în şir apoi de cel care fusesem până la
19 ani; la acea vârstă a trebuit să plec în lume din casa părintească, din oraşul în care crezusem că mi-am trăit toate experienţele.

Faptul uluitor revelat în acea noapte a fost că nu-mi puteam explica lunga amnezie, de aproape 6 ani! cum putusem uita ce se petrecuse cu mine până la 19 ani?

La puţin timp m-am întors acasă şi primul lucru făcut a fost să caut prin manuscrise mai vechi, din acel timp; aşa am redes­coperit un ins viu care trăise intens şi care caligrafiase un număr con­siderabil de pagini cu poezie, proză, teatru, meditaţii, jurnal, traduceri, conspecte.

Dar mi-am mai amintit şi altceva: insul acela arsese într-un moment de disperare tot ceea ce creierul său se muncise până la suprem Simţul Poetic, specific profesiei, energizat de influxurile unei istorii personale.

De aceea: problema „sincerităţii“ în poezie este în fond o chestiune de racordare a schemelor formale la fluctuaţiile istoriei personale şi nu invers.

Formele se schimbă pentru că istoria personală se schimbă.

De aceea: poezia se naşte atâta vreme cât ciclul poetic al istoriei personale nu s-a încheiat – astfel îmi explic de ce un Rimbaud sau un Ion Barbu au scris doar până la o vârstă, prefe­rând, dintr-o maximă conştiinţă poetică, alte cicluri de expe­rienţă (nepoetice) ale istoriei lor personale în locul repetiţiei sau autopas­tişei (ca la Nichita Stănescu de exemplu).

De aceea: poezia modernă, în general, inovează preponderent în latura formală (personală şi finită, limitată), subordonând latura psihică (impersonală şi infinită, nelimitată) – se comportă imper­sonal faţă de situaţii personale.

Cazul lui Rimbaud şi cazul lui Ion Barbu nu sunt deloc accidente, ci consecinţă firească şi posibilă a unei poetici potrivit căreia ciclul poetic al istoriei personale înseamnă noutate formală personală şi limitată: încetând noutatea formală, încetează şi poezia.

Poezia nouă, actuală şi viitoare, procedează invers: inovează preponderent în latura psihică (personală şi finită, limitată), subor­donând latura formală (impersonală şi infinită, nelimitată) – se comportă personal faţă de situaţii impersonale; încetând noutatea psihică, încetează şi poezia.

96. O poezie ale cărei ultime două versuri mi-au sucit ani de‑a rândul înţelegerea:

„Când aduce blonda Liză

Socoteala unei vedre,

Universul cristaliză

Hexacontetraedre!“

Vreo „ocazională“ a lui Ion Barbu?

„Ermetismul“ ultimelor două versuri este uluitor de modern.ntre aceste texte a apărut în revista „Argeş“ între 1983-1985)

Poezia se cheamă Cristalografie (!), e datată „1879“ şi e scrisă în prima limbă a poeziei româneşti: Mihai Eminescu!

(Cea mai mare parte dintre aceste texte a apărut în revista „Argeş“, între 1983-1985)

Post-ul Poezie și psihic (1980-1985) – 15 apare prima dată în Literatura de azi.

Eu doream să fiu mai bun decât Eu însumi.

În mine erau mai mulţi Eu însumi, unul nou lua locul unuia vechi şi imperfect.

90. Dogma modernismului: „Să observi ceea ce-i în afara ta ca şi cum nu ai exista.“

91. Eşti într-o cameră întotdeauna pustie.

Ochii ţi se rotesc printre litere ca un comutator.

Ah, uneori vine un Tip şi vorbeşte despre poezie.

Clic!

(Tresar.)

— Comutatorul!

— Vezi, prietene, dacă şi afară s-a iluminat noaptea!

92. Sunt în casa unui prieten de viaţă şi de poezie.

El s-a culcat spre 4 dimineaţa; cu puţin timp înainte m-am trezit şi eu; el doarme acum şi eu mă gândesc la el, mă gândesc la poezia pe care o iubim şi căreia ne dăruim şi pentru care ne sfârşim şi ne săvârşim.

Mă gândesc intens, el doarme, este obosit, foarte obosit şi nu are cine să se gândească la aceste lucruri la care ar trebui să ne gândim în orice clipă.

93. Mentalitatea literară nu se poate forma, susţine şi integra decât prin cultul valorilor, prin producerea, sprijinirea şi încurajarea valorilor.

O mentalitate vie este aripa mereu mişcătoare a spiralei devenirii; o spirală niciodată sătulă de înălţime, un monstru mito­logic ciudat; o stradă în plină zi, în plin timp, în care două secunde nu pot fi identice.

O mentalitate uscată, cârtitoare, îmbâcsită, pedantă, snoabă, cinică, şovăielnică, suspicioasă, teribilistă, bătrână, săracă înseamnă pur decor, sindrofie, manifestare a neputinţei, a regionalismului obtuz, e incultă, nedorită şi chiar frustrantă.

Mentalitatea literară este expresia populară a spiritului literar, generalizarea în conştiinţa profesională şi publică a valorilor trecutului şi prezentului, e forma cea mai aplicată a unei stări de spirit, este tot ce a putut câştiga în timp crâncen istoria spiritului literar, este – într-o formă sănătoasă – tendinţa spre rafinament cultural.

O mentalitate literară superioară este consecinţa unor „fapte“ literare superioare; o literatură minoră nu poate crea o mentalitate majoră, cum nici o mentalitate provincială nu poate crea o operă naţională şi universală.

 O mentalitate sănătoasă generează o literatură şi un spirit sănătos, este cercul ideal în care conştiinţele se pot organiza şi interconecta liber şi securizant; ea exclude individualismul greţos şi autoritar, gălăgios şi pervers, dar şi consonantismul desuet, gran­diloc­vent, idealist, disperat, circumspect, fals şi ceremonios.

Mentalitatea literară nu se sustrage mentalităţii generale, este determinată de aceasta dar şi determinantă, este influenţată dar şi influenţantă, este reflectarea cea mai profundă a profilului spiritului naţional.

94. Eu nu sunt.

Materia se vede prin mine, se descrie, se cercetează, se controlează, se dezvoltă pe sine însăşi.

Atât, dar nu e superb?

Post-ul Poezie și psihic (1980-1985) – 14 apare prima dată în Literatura de azi.

76. Poezia: lunetă prin care surprinzi timpul, căci uneori timpul poate fi surprins, aşa cum până şi cel mai simplu obiect este o surprindere a timpului.

77. Poezia: instrument torturând comoditatea existenţială, intelectuală, afectivă şi comportamentală, sigiliu al persoanei şi al lumii, luciditate progredientă în contra detaşării abstractului şi anistoricului de concret şi istoric.

78. Poezia: construcţie de constante psihice şi logice, construcţie neîncetată, ordonată, metodică, solitară, perseverentă, tinzând spre viitor, convorbind cu viitorul, cu un prezent ideal.

79. Poezia: laser în plină zi, în chiar plină cunoaştere, în chiar naşterea cunoaşterii printr-un infinit mic adăugat, inclus, suprapus unui infinit mare; activitate neiertătoare, totală, plăcută, obositoare de a te conecta într-un timp scurt la timpul infinit; activitate obişnuită şi nu de lux.

80. Poezia: ceea ce rămâne după ce limbajul s-a desăvârşit
şi săvârşit, un post-limbaj, adică simţul poetic sau reprezen­tarea, aşa cum, după îngurgitarea unui fruct desăvârşit, rămâne repre­zentarea gustului şi mirosului; acest simţ special este singura posi­bi­li­tate prin care poţi depăşi ocazionalul şi nesistematicul, în­tâmplătorul şi neorganicul, capcana unui limbaj superb dar inco­municabil.

81. Poezia: rezistenţă la neant, revărsare a creierului în întreg trupul, în întreg naturalul, în întreg timpul, în fiecare literă şi în fiecare cuvânt.

82. Poezia: tensiune şi invenţie psihică subordonând, mascând invenţia tehnică.

83. Poezia: început şi sfârşit al sinelui, existenţă şi esenţă a sinelui, timp ideal dăruit doar atât cât sinele mai are încă ceva de cunoscut, de redefinit, de trăit.

84. Poezia: secţie a unui minister al Creşterii Gândului.

85. Poezia: un domeniu dinapoia cuvintelor, transmiterea a ceea ce este pe buzele tuturor, în creierul tuturor şi devine luare de cunoştinţă – de la individual la colectiv, de la mine la tine.

86. Poezia: estuar al sinelui dezvoltat, forţat să iasă din întu­neric, din inconştient, din anonim, din sine însuşi, din gurile de orgă în preasfântul aer, în tăcere şi eter şi etern şi nevăzut şi nepi­păibil, dar şi văzut şi pipăibil, în sensibilă durată.

87. Ceas galben, unde galbene, mări galbene, viziuni galbene, chimism galben, galben, gal-ben-gal-ben-gal-ben-gal…, jocuri cu artificii ale unui creier galben, mai galben cu trecerea timpului decât soarele, galben raţional, total, armonic, ex-comunicat, popular.

88. În creierimea noastră din nemărginita Neuronia subiecţii vor smulge senzorii lui Psih; dintr-un Psih roşu se va naşte un Psih galben, o primordialitate se va transforma într-o altă primordia­litate, realul va înfrumuseţa idealul, iar idealul va amplifica realul.

Post-ul Poezie și psihic (1980-1985) – 13 apare prima dată în Literatura de azi.

L-am adorat, l-am iubit, l-am cercetat pe toate feţele şi pe toate muchiile, l-am invidiat, l-am privit, l-am ascultat şi l-am sărutat – totul în câteva clipe, într-o vară.

I-am citit versuri de-ale mele, dar el nu pe mine mă asculta, ci pe el se asculta vorbind cu gura mea; versuri de început (un prea lung şi chinuitor început), când încă mă căutam şi pe care le mai păstrez doar pentru că poartă în ele urma afectivă a atingerii lui.

Era o tensiune insuportabilă de care trebuia să mă rup repede, dintr-o dată şi pentru totdeauna; distrugătoare.

L-am negat cu vehemenţă în ceasuri nesfârşite de dulce răsfăţ al cuvintelor sale.

Căci nu puteam suporta să-l văd pe el în teribilă glorie, împă­rat şi paznic al unei menajerii din care n-aş fi dorit să fac parte niciodată.

M-am despărţit de el şi am încercat eu însumi să fiu – în aerul în care el respira nu mai era loc pentru nimeni, iar aerul acela decolora imaginea creată din lectura poeziei sale.

Într-o noapte m-am ridicat brusc de la masa lui, dintre prietenii lui; din curtea blocului i-am auzit, lovindu-se de întuneric şi de crengile copacului fabulos Gică, glasul, ca un muget, stri­gându-mă pe mine, chemându-mă în singurătatea lui, în steaua lui, în putrezirea lui.

Au trecut luni, timp în care negarea era modul de a-mi interzice contactul cu el.

L-am întâlnit întâmplător în vara următoare pe strada lui; eu fumam nişte ţigări chinezeşti pe care le-am împărţit cu el.

L-am întrebat dacă este supărat pe mine. „Dar pentru ce, dragule, pentru ce?“ „Ştiu că amicii m-au turnat că te înjur peste tot, dar eu nu pe tine te înjur, eu nu cu tine am ceva.“ „Stai, bătrâne, nu te nelinişti, şi eu l-am înjurat pe Arghezi când eram ca tine. Ai văzut tu poet tânăr care vrând să facă ceva ar face altfel? Vino să te sărut!“

Nu l-am mai văzut niciodată din acea vară a lui 1979, n-am mai vorbit niciodată cu el.

Dacă atunci când el trăia şi eu eram în preajma lui mi-ar fi spus cineva că poeziile mele sunt nichitastănesciene aş fi fost în stare să ard totul…

Ani ai judecăţilor extreme.

Într-un fel sau altul mai toţi cei tineri am încercat să ne delimităm de poezia lui, de ce tocmai de a lui? pentru că poezia lui era expresia celei mai avansate medernităţi.

Limbajul poeziei tinere, a anilor ’80, e desfăcut din sfântă limba lui, în esenţă ea este şi nichitastănesciană – aşa cum în esenţa lui Nichita Stănescu regăseai un Eminescu, Arghezi, Barbu sau Botta sau …

Nimic mai superb decât poezia unor tineri care este o continuare firească şi nu o barbară ruptură, aşa cum crezură şi se alarmară între timp critici cacealmişti.

Un spirit care se varsă în alt spirit şi care se varsă la rândul său în alt spirit; ecuaţii peste ecuaţii; constructe.

Prin Nichita Stănescu se vesteşte nevoia ce se creează la un moment dat în poezie de a considera cuvântul o posibilitate, o virtualitate, iar starea poetică (de care vorbea T.S. Eliot în eseurile sale) o realitate continuă, operantă, sevă a sinelui autonom, dezvoltare polimorfă a unei „altfel de inimă / şi un cu totul alt creier“ (Laus Ptolemaei).

Subiectul liric are un psihism contradictoriu, fragmentat, nestatornic; este amprenta unei crize, a unei Mari Crize: ceea ce este acum nu mai poate dura mult timp (limita modernismului), va veni altceva mai adecvat, mai apropiat de esenţă, mai stăpân pe existenţă şi cu o fiinţă mai perfecţionată: „viitorul ni se înfăţişează sub forma unei / vorbiri / pronunţate de nişte guri / cu mult mai perfecţionate decât ale noastre / … / Nu e loc pentru semne, / pen­tru direcţii. / Totul e lipit de tot. (Omul-fantă). Semnificatul
şi vizi­­­unea organicistă heraclitiană redevin fundamentale şi pri­mordiale.

Poezia depăşeşte domeniul cuvintelor („mormântul de cu­vinte“) şi redevine limbaj al sentimentelor revărsate în întreg corpul şi în întreg universul, de la obiectul cotidian la materia cosmică; limbajul unui suflet în câştig de suflet şi în pierdere de suflet, solemn şi umilit, echilibrat şi în luptă cu dezechilibrul, singur şi împreună, static şi mişcător, concret şi abstract, într-o continuă contemplaţie şi într-o fenomenală „criză de timp“.

Poetica lui Nichita Stănescu vine dintr-o primeneală a gândirii poetice pe care înaintea lui doar Eminescu a ştiut s-o facă.

Dacă Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Botta sunt moduri emi­nesciene, tot ceea ce urmează acestei imense matrice (acestui teribil „bun simţ“) care este poezia lui Nichita Stănescu, sunt moduri ale „Raţiunii“ sale.

Căci iată: „El spune: / existenţa noastră este pricina / bunului simţ. // El spune: / bunul simţ este pricina raţiunii // El se obo­seşte să mai adauge că: / raţiunea este intermediară / între bunul simţ tânăr / şi bunul simţ bătrân. // El recomandă: / a da curs bu­nu­lui simţ / înseamnă a da curs adevărului mare, / iar / a da curs raţiunii / nu este decât o pregătire / pentru bunul simţ viitor. / … / Eu sunt următorul bun simţ“. (Laus Ptolemaei)

„Criza de timp“ la Nichita Stănescu e prilejuită de acceleraţia Raţiunii sale, a Limbii sale poetice, a Trecerii sale spre viitor.

Pentru a fi mai exacţi, ar trebui să ne imaginăm perioada aceea în care materia cosmică se strângea într-o imensă sferă anterioară bing-bang-ului cel născător de stele, planete, timp şi visare, neîncetată visare.

Post-ul Poezie și psihic (1980-1985) – 12 apare prima dată în Literatura de azi.

Se roti din sine în faţa celor două oglinzi mari, coloane com­pacte topite în pereţi, şi se izbi cu ochii de acea planşă (albastru pe alb) a creierului omenesc, cred nevăzută şi nebănuită niciodată până în acea clipă.

Afară ningea, o uriaşă sinapsă, accentuând izolarea şi inso­li­tul; planşa aceea albastră părea turnată, sudată, plantată în zidul alb.

„Vezi – îmi spuse cu o grabă uluitoare – aş vrea să fiu ca şi creierul ăla, să fiu ca un creier, da, să fiu ca un creier.“

„De ce?“, i-am întrerupt brusc uluirea, surpriza, poate spaima, poate o revelaţie a unui surprins absolut.

„Nu ştiu, dar aş vrea să fiu ca şi creierul ăla, mă înţelegi? Tu trebuie să mă înţelegi, că de-aia eşti ceea ce eşti, ca să mă înţelegi pe mine, măcar tu să mă înţelegi.“

72. Poezie a realului, poezie a irealului.

Realizare şi irealizare.

73. Sunt momente când simţi că rămâi suspendat direct în veşnicie, suspendat de propria ta gândire.

Totalitară şi unic mod de a te surprinde dincolo de propria ta existenţă imediată.

Să simţi mai ales că nu eşti singur şi că în jurul tău sunt o sume­denie de forme neînsufleţite care te sprijină pe tine, Inspec­torul Însufleţit, aşa cum coala imaculată de hârtie sprijină forme negre de tuş.

Post-ul Poezie și psihic (1980-1985) – 11 apare prima dată în Literatura de azi.

66. Dacă unui copil care abia învaţă limba şi îşi structurează limbajul i se spune „baz“ în loc de „floare“, atunci copilul va spune şi el „iată baz“, iar „floare“ i se va părea fără de înţeles, auzul lui verbal nefiind obişnuit a-l decodifica (cu condiţia însă ca toţi membrii grupului lingvistic să uzeze de acelaşi cod).

Într-un test psiho-lingvistic de structură sintactică fie fraza: „Ion şi vuma uvereşt un zmeu de rotie“. Se cere su­biectului să înlocuiască toate cuvintele „străine“ prin cuvinte cunoscute.

Ce rezultă? În anumite situaţii cuvintele fără sens pot căpăta semnificaţie printr-un fenomen de transfer.

Pot fi folosite în poezie cuvinte fără semnificaţie?

Cu siguranţă că da; mai mult, aceste cuvinte introduc în text o impresie de stranietate, iar poetul doreşte să comunice într-un mod mai pur, mai apropiat de origini, în vizibilă opoziţie cu limbajul uzual desemantizat, uscat, plictisitor, nul; un procedeu ironic mai voalat.

67. Spun: Cartea mea, şi mă gândesc că de fapt un poet scrie în viaţa sa o singură carte, tot aşa cum există un singur spirit, un singur timp, o singură viaţă, o singură înfăţişare tainică.

68. A scrie poezie este ca şi cum ai construi o arcă trainică şi populată cu fiinţe ale spiritului tău.

Fiecare mişcare de vâslă a trecerii ei fiind victoria unui alt şi nou sens.

69. Sunt momente când te gândeşti că trebuie inventat un alt sistem pentru a salva comunicarea, ceva mai precis, mai puţin ambiguu şi mai puţin imperfect decât cuvintele, ceva care să redea cât mai exact acţiunea vastă a psihismului.

70. Mecanismul a proliferat cu repeziciune şi o ferecătură teoretică îmi pare trebuincioasă pentru ambuscadele taxionomice.

Deci: poezia pârâcioasă este un mod poeticesc la îndemâna oricui are chef să proclame în faţa lui însuşi existenţa sa obscură ca existenţă sofisticată, unică, suferindă, chinuită, obligată, dezinfec­tată, salvată.

Gen lipicios la care fac coadă toţi acei ce „din of se întrupară“: fie că sunt prea tineri şi au probleme de identificare (părinţi, iubită, diverse rosturi sociale, viaţa în general şi în particular), fie că sunt tineri între 30 şi 50 de ani care încă nu şi-au rezolvat conflicte complicate între speranţă şi necesitate, fie că nu mai sunt de mult tineri dar, nostalgici, nu şi-au abandonat salvatoarele obiceiuri din primele tinereţi.

Poezia pârâcioasă mai puţin şcolită are un vocabular precis, dresat, imperturbabil, „of“-ul e uşor abstract, planează precum un pegas tăvălit în confetti prin cerul larg al istoriei.

Ea îşi alege ca staţionar permanent cine ştie ce seculi sau milenii sfârşite şi de acolo, din acele regiuni neelectrificate, îţi trimite feştile rousseauiste, se incită la praf şi pulbere, încât atunci când trece pe Strada Mare a propriului prezent lasă un damf de dojană, înţelepciune şi slavă, multă slavă.

Poezia pârâcioasă şcolită este super: rafinată, tehnicizată, mecanizată şi chimizată, deschisă la orice noutate, realistă; ceea ce e simplu îl complică, ceea ce e complicat îl bandajează; interesată de probleme largi din lumea lărgită, de amănunte care pot stimula esenţa, de gesturi care pot perturba vigilenţa; voit sau alteori invo­lun­tar imprudentă, amestecată într-un trafic neîntrerupt şi impo­si­bil de spionat de sunete, cuvinte, expresii de pe o limbă pe alta, de pe limba unui autor pe propria limbă hiper-sensibilă, în mod dis­cret, profesionist, liber-schimbist; poezie fotografică, bliţ în plină zi, în aşteptarea încordată sau lascivă de neobişnuit şi şocant; instabilă, extrem de vorbăreaţă (pe coli întregi, pe străzi întregi), adaptabilă la orice cuvânt din dicţionar, muzică în volum maxim într-un local în care tocmai se toarnă un film mut; o poezie ca un comunicat bulevardier, băncoasă, cu un motto suplu: „totul este poezie“.

O poezie, cum ar spune psihologul Maslow, „a trebuinţelor primare“ sau, dacă ne-am opri la mai cunoscutul Pavlov, o poezie a „primului sistem de semnalizare“, o poezie deci instinctuală şi per­ceptuală, un animal fără gândire.

Aleatorie, reactivă, neglijabilă, dar decorativă.

Exemplele le voi lăsa în seama criticii pârâcioase.

Post-ul Poezie și psihic (1980-1985) – 10 apare prima dată în Literatura de azi.

Avea o totală lipsă de control a înfăţişării, gândirii, vorbirii şi a gesturilor: un monument viu al haosului.

Şi cu o secundă înainte de a fi convins că trebuie injectat se sprijini în fixitatea extatică a privirii şi spuse:

„Au venit electro-zeii, s-a golit pustiul!“

58. Despre Acum – constructor al timpului.

Iată expresiile sacre neconţinute cred în nici o limbă:

a) „Acum cinci mii de ani s-a petrecut cutare eveniment.“

Acum are valoare de prezent continuu al trecutului.

b) „Cutare se va întoarce acum.“

De data aceasta acum trebuie citit ca prezent al unui viitor discontinuu.

Acum deplasează în trecut şi viitor incidenţa prezentului.

Nebunie sau înţelepciune?

Ficţiune sau derutantă filosofie?

Unde sunt eu, unde suntem noi?

Nici trecut, nici prezent, nici viitor, ci doar timp, în continuu timp.

Ca şi cum te-ai gândi că dintr-o dată eşti doar timp, nimic altceva, timp, „pulbere“ invizibilă, auroasă.

Un timp fără margini într-un spaţiu fără margini.

Ceva cuprins în altceva şi care nu se mai poate pierde nici aduna.

Oricum, superbă consistenţă a limbii române!

59. O filosofie a semnificaţiei.

E firesc ca omul să piardă în timp anumite semnificaţii, dar e obligat să trăiască prin semnificaţii căci altfel s-ar depărta de el însuşi.

Dacă omul este o construcţie, atunci el este o construcţie de semnificaţii.

A trăi în lumea lui există şi a lui este (a micului e) în supremă consonanţă cu energii vii, vii pentru că te fac viu.

60. Un lucru, o fiinţă sunt produse finite, dar ce infinit com­plicat le precede!

Poezia ca finitudine artistică este dintr-un punct de vedere mai puţin interesantă ca pregătirea finitudinii.

Este ceea ce un „calculator-poet“ nu va fi în stare niciodată.

61. Artificial şi fals – prea adeseori confundate.

Artificialul se îndepărtează de natural şi, prin recompuneri, recombinări, deschide o altă dimensiune naturalului. Noţiunea de natural se extinde prin naturalizarea artificialului.

Falsul se îndepărtează de natural în mod grotesc până la opoziţie insuportabilă.

62. O carte este un spirit care se construieşte, aceasta este Cartea.

63. Reversibilitatea: poezia este creată de mine şi poezia la rândul ei mă creează pe mine.

64. Ideea că sunt singur, că simt singurătatea, fenomen firesc dacă nu este trăit patologic, mă fixează mai bine în propria-mi conştiinţă.

Post-ul Poezie și psihic (1980-1985) – 9 apare prima dată în Literatura de azi.