Post-ul Eminescu a existat!* apare prima dată în Literatura de azi.

Moartea, cumplita moarte (din care imaginația populară a făcut o bătrână hidoasă, îmbrăcată în negru − sau, în unele țări, în alb −, cu un craniu acoperit de glugă în loc de cap și cu o coasă în mână) nu are nimic înspăimântător în poezia lui Eminescu. Dimpotrivă. Poetul simte adeseori un dor de moarte, de feminitatea ei abstractă, care i-ar putea alina durerea de a trăi.

Acest dor de moarte nu trebuie confundat cu dorința prozaică a unor oameni loviți de soartă de a-și pune capăt zilelor pentru a se elibera de suferință. Eminescu își intensifică bucuria de a trăi, până când viața începe să doară, și, pentru ca experiența să fie completă, amestecă în viață și puțină moarte. Se poate vorbi de rafinament și chiar de o anumită perversitate în această paradoxală invocare a morții tocmai în momentele de revelare a sublimului vieții.

Exemplul ideal pentru modul neobișnuit cum își reprezintă poetul moartea este poezia Peste vârfuri. Din numai 16 cuvinte, câte numără prima strofă, este reconstituită frumusețea unei scene din spectacolul existenței:

Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.

De acest farmec al unei nopți de vară petrecute în pădure s-ar putea bucura multă lume dacă l-ar sesiza. Îl sesizează, pentru noi, Mihai Eminescu, decupând din realitate elementele care compun atmosfera de vrajă și aducându-le în raza atenției noastre:

Peste vârfuri trece lună… aceasta presupune un văzduh clar și un cer senin. Codru-și bate frunza lin (ce expresie plastică: își bate frunza lin!)… deci atmosfera este calmă, adie doar vântul ușor, aproape insesizabil. Dintre ramuri de arin melancolic sună cornul… se aude, putem presupune, un corn de vânătoare, al cărui sunet, oricum senin-tânguitor, este filtrat de frunzișul arinilor.

Și astfel, momentul se reconstituie, devine aievea, chiar și pentru un cititor lipsit de imaginație (dar nu și pentru unul care n-a mers niciodată într-o pădure sau nu s-a uitat la cer). Este un moment de comunicare fericită cu lumea, dus până la extaz, mai presus de care nu poate fi decât dorul de moarte.

Un efect estetic surprinzător are folosirea cuvântului lună în forma lui nearticulată. Dacă am face o anchetă pe această temă, am afla, fără îndoială, că, din o mie de oameni, o mie spun Peste vârfuri trece luna, nu Peste vârfuri trece lună. Eminescu nu este însă analizabil prin metode statistice. Trece lună înseamnă cu totul altceva decât trece luna. Lipsit de articolul hotărât, cuvântul lună nu mai este un astru identificabil pe firmament, ci o lumină misterioasă alunecătoare. Nu mai este un corp ceresc, ci un sentiment (de genul acelui extraordinar clar de inimă inventat de Nichita Stănescu).

Sunetul de corn, singurul care indică prezența unor oameni, se îndepărtează treptat, mărind trist-voluptuos sentimentul de singurătate:

Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte.

Poezia are un final interogativ, care îi amplifică rezonanța în conștiința cititorului:

Mai suna-vei dulce corn/ Pentru mine vreodată?

(aceasta este ultimul text postat pe Facebook de Alex. Ștefănescu, pe 29 ianuarie 2024)

Imagine cover: desen de Laurențiu Midvichi

Post-ul Ultimul text apare prima dată în Literatura de azi.

Balada populară Miorița i-a fermecat pe aproape toți cei care au citit-o sau ascultat-o în cei peste o sută și cincizeci de ani de când a fost pusă în circulație. Varianta cea mai cunoscută i se datorează lui Alecu Russo, care a descoperit-o (la Soveja, în Vrancea) și lui Vasile Alecsandri, care i-a dat forma definitivă. Această variantă, rezultată din prelucrarea unui text folcloric de către un poet cult, a redevenit folclor, fiind recunoscută și adoptată de creatorii și interpreții de poezie populară.

Un folclorist și etnolog astăzi aproape uitat, Adrian Fochi, a identificat acum peste o jumătate de secol aproape o mie de variante ale baladei Miorița, pe întreg teritoriul țării, unele precedând-o pe cea arhicunoscută, altele derivând din ea.

Balada este deci mai mult decât o baladă, este un mit al românilor, un act de identitate al culturii naționale. Drept urmare, a generat o mare agitație intelectuală, a fost proslăvită și denigrată, a devenit obiect de dispută pentru ideologii de toate orientările. Trist spectacol, acela al ideologizării unei poezii frumoase.

Pentru că Miorița aceasta este, înainte de orice altceva: o poezie frumoasă. Trebuie să ne regăsim seninătatea necesară pentru a o reciti și a ne lăsa emoționați de ea.

Primele versuri, simple, alunecătoare, sună ca un început de cântec:

„Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei

Unu-i moldovean

Unu-i ungurean

Şi unu-i vrâncean.”

Remarcăm inspirata descriere sintetică a peisajului: „o gură de rai”. Ca și rapida aducere în prim-plan a celor trei ciobani, proveniți din trei provincii istorice ale României. Ciobanii aparțin ca personaje ‒ au observat sociologii ‒ satului românesc. Numai că ei sunt țărani plecați într-o aventură, în munți, iar când se întorc în sat au ce povesti. În expedițiile lor anuale se poate întâmpla să fie atacați de lupi, să aibă de înfruntat o furtună năprasnică, să cadă într-o prăpastie. De data aceasta se întâmplă cu totul altceva:

„Iar cel ungurean,

Şi cu cel vrâncean,

Mări se vorbiră,

Şi se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan

Că-i mai ortoman

Ş-are oi mai multe,

Mândre şi cornute,

Şi cai învăţaţi

Şi câni mai bărbaţi…”

Complotul îi este dezvăluit ciobanului moldovean de una dintre oile lui, considerată năzdrăvană. Această comunicare supranaturală, departe de a fi fantezistă, cum i se poate părea unui orășean, pleacă de la o solidaritate afectivă reală, care apare în timp între un cioban și câinii și oile lui.

Ciobanul nu vorbește despre atentatul pus la cale împotriva sa. În schimb îi încredințează ființei care îi este devotată un fel de testament vorbit. De aici nu reiese, cum crede multă lume, în mod greșit, că acceptă pasiv moartea, ci doar că se pregătește pentru eventualitatea că va fi omorât. De altfel, verbul referitor la moarte este la modul condițional: „de-a fi să mor”. Ceea ce înseamnă „dacă o fi să mor”.

„‒ Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană

Şi de-a fi să mor

În câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Şi lui ungurean

Ca să mă îngroape

Aici pe-aproape

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii,

Să mi-aud cânii.

Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui

Fluieraş de fag,

Mult zice cu drag!

Fluieraş de os,

Mult zice duios!

Fluieraş de soc,

Mult zice cu foc!

Vântul când a bate

Prin ele-a răzbate,

Ş-oile s-or strânge

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!”

În mod impresionant, ciobanul aflat în pericol de moarte are grijă să-i ocrotească el pe alții. Vrea ca oile să nu afle, în caz că va păți ceva, ce anume a pățit:

„Iar tu de omor

Să nu le spui lor…

Să le spui curat

Că m-am însurat

Cu-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele şi luna

Mi-au ţinut cununa;

Brazi şi păltinaşi

I-am avut nuntaşi;

Preoţi, munţii mari,

Păsări lăutari,

Păsărele mii,

Şi stele făclii!”

Această reprezentare a morții ca o nuntă este antologică, prin măreție și tragism, prin generozitatea princiară a unui om simplu, prin capacitatea acestuia de a se salva prin frumusețe.

Balada culminează cu evocarea mamei, evocare simplă și răvășitoare, de un dramatism care nu alunecă niciodată în melodramă:

„Dacă-i întâlni

Măicuţă bătrână

Cu brâul de lână,

Din ochi lăcrimând,

Pe culmi alergând,

Pe toţi întrebând

Şi la toţi zicând:

Cine-au cunoscut,

Cine mi-au văzut

Mândru ciobănel

Tras printr-un inel?

Feţişoara lui,

Spuma laptelui;

Musteţioara lui,

Spicul grâului;

Perişorul lui,

Pana corbului;

Ochişorii lui,

Mura câmpului!…

Tu mioara mea,

Să te-nduri de ea

Şi-i spune curat

Că m-am însurat

C-o fată de crai,

Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuţă

Să nu spui, drăguţă,

Că la nunta mea

A căzut o stea,

C-am avut nuntaşi

Brazi si păltinaşi,

Preoţi munţii mari,

Păsări lăutari,

Păsărele mii,

Şi stele făclii!…”

Mama nu trebuie să știe că la nunta fiului ei a căzut o stea. De ce? Pentru că, fiind țărancă, ar înțelege imediat ce s-a întâmplat cu adevărat. În cultura populară este înscrisă credința că la moartea fiecărui om cade din cer o stea. Și anume, steaua lui. Ce credință frumoasă, fără corespondent în mitologiile altor popoare! Fiecare om contează în universul fără margini, există în evidențele lui Dumnezeu, are o stea care îi însoțește viața.

Post-ul Un mit al românilor apare prima dată în Literatura de azi.

Avocatul se numea George Ciorănescu şi nu era doar un avocat, ci un intelectual umanist cu o viziune modernă asupra organizării comunităţilor omeneşti. Devenind conștient de inaderența sa la regimul comunist, se va expatria în 1947, stabilindu-se la Paris.

Pentru George Ciorănescu, poezia era un gen literar privilegiat. Poate sub influenţa lui Ion Barbu (în anturajul căruia s-a aflat în tinereţe), el considera creaţia poetică o abstragere din activitatea curentă, un mod solemn de a accede la secretul existenţei.

Cărţile de versuri pe care le-a publicat – Morior ergo sum, 1981, Catrene definitorii diezate, 1987, Metaerotism imaginar, 1990 –, toate apărute la München, impun respect prin tonul grav şi ceremonios. De altfel, însăşi grafica acestor cărţi instaurează de la începutul lecturii o atmosferă de sărbătoare austeră.

Poezia lui George Ciorănescu impresionează mai ales prin respectul faţă de poezie pe care îl exprimă. Autorul nu și-a făcut niciodată mari iluzii în legătură cu valoarea versurilor proprii. În schimb, a considerat de datoria lui să importe în limba română ceva din poezia lumii, angajându-se cu competenţă şi fervoare într-o grea muncă de traducător. Cunoştea bine câteva limbi străine, astfel încât se putea delecta de unul singur, în Occident, citind în original capodopere ale liricii universale, dar se gândea la ţara sa de origine şi voia să-i îmbogăţească, prin traduceri, cultura. Două dintre cărţile care au rezultat din această strădanie sunt remarcabile: Mai aproape de îngeri, traduceri din lirica religioasă, 1986, şi Spicuiri din lirica americană contemporană, 1993.

Prin opera sa de traducător, George Ciorănescu contribuie la consacrarea limbii române ca o limbă cu vocaţie universală, capabilă să primească în spaţiul ei literatura altor ţări.

Atunci când scria proză, povestiri, dar și impresii de călătorie, George Ciorănescu se manifesta dezinvolt, punându-şi în valoare, cu farmec, şi sentimentalismul, şi fantezia, şi umorul. O povestire, Miguel, publicată în volum separat, la Paris, în 1961, în regie proprie, este întrutotul comparabilă cu povestirile lui Mircea Eliade sau cu cele ale lui Vasile Voiculescu.

Stilul dezinhibat, plin de umor ne cucereşte de la început şi ne face să-i acordăm credit autorului, astfel încât nici nu observăm când atmosfera devine fantastică. Naratorul cumpără un peşte exotic, „cu ochi de buldog”, pe care i-l dăruieşte iubitei lui, Patricia, iar aceasta se îndrăgosteşte pervers de morocănoasa vieţuitoare din acvariu:

„De la un timp, îşi luase obiceiul ca seara, după ce stingea becurile din acvariu, să cânte ceva neînţeles, un fel de cântec de leagăn. Miguel îşi bătea înotătoarele pe loc, din ce în ce mai rar, între somnolenţă şi extaz. Cântecul era un refren bolnăvicios, pe care îl ascultam şi eu, bătând din ce în ce mai rar din gene. Vedeam apoi, ca prin ceaţă, pe Patricia dezlegându-şi cordeluţa cozii de cangur şi lăsându-i să-i cadă, cu lenevie, cămaşa transparentă de nylon…”

Altă povestire care ar trebui să fie inclusă în antologiile de proză scurtă românească este Importanţa secretului comercial, publicată pentru prima oară în revista Apoziţia (1992-1994). Autorul enumeră – cu un umor irezistibil – încercările unui om fără spirit comercial de a se lansa în afaceri. Acesta vrea să introducă în comerţ coşciugul de material plastic, dar este torpilat de Asociaţia Mondială a Dricarilor, care provoacă în replică criza petrolului şi, în consecinţă, scumpirea materiei prime pentru coșciuge; vrea să importe din China şobolani pentru pisicile din Europa, dar producătorii de conserve destinate micilor feline îi dejoacă planul, dăruind chinezilor mari cantităţi de pesticide; vrea să pună în circulaţie sutienul computerizat, însă femeile îl conving repede că sânii arată cel mai bine fără sutien.”

Un cărturar care se amuză, un Alexandru Odobescu al secolului douăzeci, acesta este George Ciorănescu în ipostaza de prozator.

Post-ul Un cărturar care se amuză apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Mitologizarea vieții de fiecare zi apare prima dată în Literatura de azi.

După 1989 a scris articole anticomuniste (și antineocomuniste) vehemente în recent înființată revistă Baricada, care s-a făcut repede cunoscută prin radicalitatea ei. În împrejurările mineriadei din 14-15 iunie 1990 a fost bătut crunt de mineri. S-a aflat la un pas de moarte şi numai după multe luni de suferinţă a revenit la o viaţă normală. În 2000 a devenit director al Editurii Junimea din Iaşi.

A murit în 2012.

Există, în Bărăganul nostru secetos, o plantă plină de spini, Carduus acanthoides, care dă vara la iveală, în mod surprinzător, flori roşii sau mov cu o mireasmă puternică. Exact așa ni se înfățișează poezia lui Cezar Ivănescu: din elemente lingvistice austere şi neprietenoase, repetate monoton, poetul face să izbucnească un lirism exotic, răscolitor. Fascinația morbidă a morţii şi erotismul cel mai rafinat, trăirea mistică şi galanteria trubadurescă se amestecă până la indistincţie în efluviile acestui lirism.

Muzica tânguitoare a versurilor, gata de la un moment la altul să se stingă şi renăscând totuşi mereu, ca o neobosită implorație, are asupra cititorului un efect narcotizant. Pe măsură ce te adânceşti în lectură, înţelegi că eşti supus unei perfide intoxicații, dar, în loc să vrei să te smulgi, simți plăcerea abandonului şi nu-ţi doreşti decât ca poemul să se termine cât mai târziu.

S-a spus că monotonia prezintă un pericol pentru această poezie. Nu e adevărat. De fapt, după George Bacovia, Cezar Ivănescu se dovedeşte a fi poetul înzestrat cu cea mai mare capacitate de a transforma monotonia în mijloc de persuasiune. Reluările sale obsesive şi obsedante – inclusiv cuvintele întrerupte la jumătate, ca şi cum poetul s-ar îneca de prea multă trăire şi n-ar putea să le pronunţe până la capăt – n-au nimic mecanic. Ele reverberează bogat în conştiinţa cititorului, desfăcându-se în numeroase nuanţe afective. Iată, ca exemplu, cea mai cunoscută poezie a sa, Amintirea Paradisului:

„Când eram mai tânăr și la trup curat,/ Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat./ Înfloreai fără păcat. Într-un pom adevărat/ Când eram mai tânăr și la trup curat.// Nu știam că ești femeie, eu bărbat/ Lângă tine cu sfială m-am culcat/ Și dormind eu am visat; tu, visând, ai lăcrimat/ Când eram mai tânăr și la trup curat.// E pierdută noaptea aceea de acum!/ Carnea noastră, de-i mai știi al ei parfum/ Poamele ce-n pomi azi stau gustul cărnii tale-l au/ Și cad mâine toate, putrede, pe drum./ Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om/ Pe acel care ne-a ispitit sub pom/ Și când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea,/ Cum cădea-va, după cântec, mâna mea…”

Nimeni, în afară de Cezar Ivănescu, n-a mai scris aşa, decât într-un trecut fictiv, proiecţie a imaginaţiei livreşti a poetului. În timp ce mulţi colegi de generaţie sau autori mai tineri îşi disimulează sentimentalismul recurgând la o retorică inventivă şi ironică, Cezar Ivănescu îşi exprimă direct, cu o consternantă „impudoare”, adoraţia şi oroarea, extazul şi deznădejdea. Metoda lui de a anihila spiritul critic al cititorului de azi, despre care se ştie că tinde să ia în derâdere exaltarea (nu pentru că ar fi mai emancipat, ci pentru că i-e frică de experienţe afective riscante, de orice trăire care i-ar putea scăpa de sub control), constă, prin urmare, în altceva decât într-o autopersiflare preventivă. Constă într-o intensificare-stilizare paroxistică a sincerităţii, în rostirea, cu o voce sugrumată de plâns, a unei rugi fierbinţi, sfâşietoare, în trecerea abruptă la subiect, ca într-un raport către Dumnezeu.

Altă caracteristică a poeziei lui Cezar Ivănescu o constituie selectarea severă a temelor esenţiale: viaţa, iubirea, moartea. Temele derivate nu l-au interesat niciodată pe poet. El a făcut abstracţie de recuzita imensă de care s-a înconjurat omul epocii contemporane şi-l prezintă, simplu şi direct, ca pe o ființă muritoare, care nu s-a schimbat pe parcursul ultimelor mii de ani. Este o viziune demistificatoare şi mitizantă în acelaşi timp. Ea seamănă cu aceea a sculptorilor greci din antichitate, care îi reprezentau pe oameni fără haine. În poezia lui Cezar Ivănescu sufletul omenesc apare nud, ceea ce înseamnă lipsit de impozantul şi, în acelaşi timp, derizoriul deghizaj pe care şi l-a confecționat de-a lungul istoriei, cu o mare risipă de fantezie şi subtilitate.

Post-ul Poezia ca implorație apare prima dată în Literatura de azi.

Cine era Paul Goma? Avea trecutul unui insurgent solitar, care, fără să fi devenit chiar un martir, fusese în repetate rânduri pedepsit de autorităţi. A fost și închis, din motive politice, executând doi ani de închisoare la Jilava și Gherla, între 1956 și 1958, și în continuare cinci ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Opunându-se și după eliberare, cu o dârzenie rar întâlnită, regimului comunist, a intrat într-un conflict ireconciliabil cu autoritățile. În cele din urmă, a plecat definitiv din țară și s-a stabilit la Paris, unde a locuit până la moarte.

Paul Goma a scris exclusiv în limba română. Toate cărţile sale publicate în Occident sunt de fapt traduceri ale unor originale româneşti. În mod paradoxal, traducerile s-au tipărit, în cele mai multe cazuri, înaintea textelor de bază. Practic, înainte de 1989, lui Paul Goma i-a apărut în limba română o singură carte, volumul de proză scurtă Camera de alături, în 1968.

În majoritatea lor, romanele lui Paul Goma sunt de fapt secvenţe ale unei vaste, interminabile opere memorialistice. De la copilăria evocată în Din calidor şi până la debutul senectuţii descris în jurnalul apărut în februarie 1997, toate etapele vieţii autorului sunt prezentate, uneori cu o minimă transfigurare, în cărţi foarte asemănătoare între ele stilistic, indiferent dacă sunt prezentate drept ficţiuni sau scrieri non-fiction.

De altfel, autorul nu ascunde faptul că îşi valorifică propria experienţă de viaţă. Dimpotrivă, el îşi face un titlu de glorie din gradul înalt de autenticitate al relatării şi pretinde că reproduce integral faptele.

Pentru a ne convinge, foloseşte, printre altele, următoarea metodă: notează riguros, cu exces de zel, replicile personajelor, respectând particularităţile limbajului fiecăruia dintre ele (inclusiv expresiile dialectale, greşelile de limbă, interjecţiile improvizate, inexistente în dicţionare etc.). În felul acesta speră că va fi crezut în toate privinţele, că textul său va avea regimul acelei „cutii negre” a unui avion, pe care se bazează expertiza unui accident.

După cum a observat Ion Simuţ, romanele lui Paul Goma trebuie aşezate în ordine cronologică nu după anul în care au apărut (criteriu nerelevant, întrucât ritmul apariţiilor a fost grav perturbat de persecuţiile îndreptate de-a lungul timpului împotriva scriitorului), ci după momentul biografic evocat în fiecare din ele.

Judecând astfel, primul roman de pe listă nu poate fi decât Din calidor (o copilărie basarabeană), în care scriitorul povesteşte tot ce-şi aminteşte din primii lui ani de viaţă, petrecuţi în satul Mana din Basarabia.

Perioada în care a fost elev al Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi a frecventat Biblioteca „Astra”, pe lângă care funcţiona şi un cenaclu, sunt evocaţi în romanul Astra.

Anii studenţiei au drept cronică romanul Justa („Justa” fiind porecla dată unei tinere). Personajul principal al romanului nu este autorul, ci o fostă colegă a lui, Toria (tânăra poreclită „Justa”), anchetată brutal de Securitate şi mutilată psihic. Retragerea naratorului, ca personaj, într-un plan secund conferă cărţii gravitate şi dramatism.

Gherla, cea mai emoţionantă carte a lui Paul Goma, cuprinde o evocare minuţioasă, gen ciné-vérité, a perioadei 1956-1958, petrecute în închisoare. Pe prima pagină a cărţii s-ar fi putut preciza: „Orice asemănare cu personaje sau situaţii reale nu este deloc întâmplătoare.” Se observă că autorul şi-a propus, încă de pe când era întemniţat, să înregistreze totul cu precizie, ca şi cum ar fi avut cu el o cameră video. Ştia, chiar din momentele în care era umilit şi schingiuit, că va scrie despre experienţa sa. Era nu numai o victimă, ci şi un scriitor, aflat în… documentare, convingere neclintită, care i-a dat, probabil, puterea să reziste.

Post-ul Între roman și memorialistică apare prima dată în Literatura de azi.

Criticul a reflectat îndelung asupra civilizației românești moderne (căreia i-a consacrat o lucrare de sinteză) și a înțeles, mai clar decât alții, că aparținem spațiului european. Că este vorba nu de o modă, ci de un destin istoric, pe care trebuie să ni-l asumăm.

În cunoscuta sa operă critică Istoria literaturii române contemporane, a pledat cu talent literar și cu elocvență pentru modernitate. Scrisul său avea farmec. Stilul de o delicatețe feminină, maliția care nu depășea niciodată limitele politeții, asocierile de idei făcute cu dezinvoltură i-au cucerit pe contemporani (nu și pe cei refractari la orice formă de libertate a spiritului).

Caracterizările făcute unor opere literare atrag și azi atenția prin subtilitatea spiritului critic și expresivitate. Iată, ca exemplu, cum comentează E. Lovinescu romanul Ion de Liviu Rebreanu:

„Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi fără sfârșit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreșit, o metodă lipsită de strălucire artistică şi de stil, cu mari primejdii, dar care ne dă impresia vieții în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planșe anatomice de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă realizată rar în toate literaturile şi pentru prima dată la noi.”

Și reflecțiile lui sunt memorabile:

„Trebuie să fim conştienţi de faptul că suntem o forţă uriaşă, pentru că din materialul fragil al cuvintelor putem clădi construcții arhitectonice ce vor încremeni mii de ani în amintirea oamenilor şi nu se vor împrăștia decât o dată cu specia.”

Am în camera mea de lucru, pe un perete, copia unei fotografii din 1937. Este un instantaneu al unei mari artere din București, Calea Victoriei, cu mașini, trăsuri şi o mulțime de oameni surprinși în mișcare, într-o zi însorită. Bărbații poartă costume ușoare, pălării şi bastoane. Femeile sunt îmbrăcate în rochii vaporoase. Un domn respectabil tocmai face gestul reverențios al scoaterii pălăriei în fața unui cunoscut întâlnit pe stradă. Două doamne cu părul cârlionțat merg ținându-se de braț şi zâmbesc, cu gropiţe în obraji, pe seama a ceea ce tocmai şi-au spus, fără îndoială, despre bărbați. Patronul unui restaurant a ieşit în faţa localului şi îi invită pe trecători să intre şi să guste dintr-un nou lot de vin, adus de la Cotnari. Iar o florăreasă, îmbrăcată într-un costum popular românesc, cu o ie albă ca zăpada, vinde flori. Toţi au sufletul uşor, lipsit de griji, toţi se bucură de viaţă cuviincios şi calm, în ţara lor, toţi au înfăţişare de oameni.

Aceasta era lumea pe care o simbolizează pentru mine Eugen Lovinescu. O lume, bineînţeles, pierdută şi pe care acum încercăm, cu mari eforturi şi sacrificii, să o reconstituim.

Criticul pe care ar trebui să-l avem drept model într-o eventuală acţiune de relansare a literaturii este Eugen Lovinescu.

În secolul douăzeci, el a fost geniul bun al culturii române.

Eugen Lovinescu a practicat democraţia cu graţie, fără să renunţe la ierarhizarea valorilor.

A fost un raţionalist fără să devină cinic.

Şi-a iubit ţara fără să-i ofenseze cu iubirea lui pe cei aparţinând altor neamuri.

A trăit discret fără să se înece în anonimat. (A fost, dimpotrivă, o vedetă. Obiceiul lui de-a se „revizui”, menţionat până şi într-un cuplet al lui Constantin Tănase, a intrat în folclorul timpului.)

A dat tonul în literatura română fără să aibă ambiţii de dictator şi mai ales fără să-i inhibe pe cei din jur. Toţi autorii care au respirat atmosfera din cenaclul Sburătorul – înființat și condus de el − au descoperit bucuria de-a avea pentru cine să scrie.

A fost un mare pedagog fără să-i moralizeze agasant pe contemporani.

Şi-a folosit civilizat incontestabilul talent literar fără să facă din el o armă periculoasă. Chiar şi cele mai violente pamflete ale lui seamănă cu o bătaie cu flori.

S-a opus fascismului fără să aibă nimic de comunist.

Post-ul Geniul bun al literaturii române apare prima dată în Literatura de azi.

Doar în acest sens se poate vorbi de Camil Petrescu ca de un scriitor total. El nu a aspirat la totalitate prin simpla extindere a iniţiativelor sale literare pe mari suprafeţe, nu a fost, dacă se poate spune astfel, un expansionist. Mai exact ar fi să-l considerăm un spirit autarhic (vanitos şi „antipatic”, ca polonezul Gombrovicz). În manifestările sale descifrăm intenţia nemărturisită de a produce singur totul în materie de literatură, de a nu depinde de nimeni (când a avut nevoie de o filosofie, şi-a creat şi o filosofie, substanţialismul).

Ni-l putem imagina pe scriitor ca pe un factotum, care scrie versuri şi explică actorilor cum anume să le declame, care publică romane şi şi le recenzează el însuşi, ca să fie sigur că nu se strecoară erori în interpretările critice, care îşi însoţeşte cărţile de note explicative, ca şi cum ar fi propriul său editor postum, care îşi pune în scenă singur piesele de teatru şi apoi le aplaudă şi le fluieră tot el, convins că o face cu mai mult discernământ decât alţii.

Camil Petrescu şi-a convins încă de la primele lui manifestări cititorii că nu trebuie confundat cu un simplu producător de cărţi, livrate în ordine cronologică, că actul creaţiei este pentru el o experienţă existenţială, care îl angajează total. Pe măsura trecerii timpului s-a putut constata că, într-adevăr, scriitorul reia diverse teme, aprofundându-le sau tratându-le din noi perspective, că are preferințe obsesive, că nu inventează mereu altceva, ci completează una şi aceeași reprezentare a lumii.

Aşa stând lucrurile, nu se poate face o separare formală a creaţiei dinainte de război de aceea postbelică. Texte scrise la mare distanţă în timp se suprapun parţial sau se întrepătrund. Poetul cu vocaţie de anarhist, neînţeles de contemporani, George Demetru Ladima din Patul lui Procust este şi protagonist al nuvelelor Cei care plătesc cu viaţa şi Moartea pescăruşului ş.a.m.d.

Totuşi, în comparaţie cu scrierile dinainte de 1944, cărţile publicate în timpul comunismului sunt lipsite de ceva: de farmecul acelui delir al voluntarismului şi independenţei de spirit, care îl individualiza pe Camil Petrescu (şi provoca animozitate în rândurile contemporanilor). Scriitorul nu şi-a pierdut forţa de creaţie şi capacitatea de mobilizare intelectuală, dar şi le foloseşte, după război, pentru ducerea la îndeplinire a unor proiecte care nu sunt de fapt ale lui, a unor proiecte aberante şi vinovate, sugerate de oficialitate. Drept urmare, tot ceea ce construieşte se dărâmă chiar în timp ce construieşte. Formele aberante, generate de intenţii propagandistice străine de logica literaturii, se prăbuşesc în ele înseşi, se amorfizează înainte de a se defini, dând cititorului un sentiment de zădărnicie.

Pentru a-i păstra un loc în memoria noastră culturală, trebuie să ne întoarcem la primul Camil Petrescu, acela dinaintea instaurării comunismului. Născut în 1894, scriitorul dobândește, încă dinainte de a împlini vârsta de cincizeci de ani, statutul unui clasic în viață.

Romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, remarcabile prin dramatismul ideilor, și piesele de teatru Suflete tari, Jocul ielelor, Mitică Popescu, Mioara, Act veneţian, Danton, a căror gravitate amintește de piesele lui Ibsen (deși nu lipsesc din ele momentele de comedie), reprezintă centrul de greutate al operei lui. În plus, pledoaria de lungă durată pentru proustianism şi pentru mărirea gradului de autenticitate a prozei, contribuţiile la dezvoltarea esteticii teatrului, eseurile filosofice inspirate din filosofia lui Husserl l-au impus, în perioada interbelică, în conştiinţa publicului, chiar dacă radicalismul său binecunoscut a provocat numeroase polemici.

Multă vreme talentatul și productivul romancier Cezar Petrescu a fost preferatul publicului, în defavoarea lui Camil Petrescu. Cu autoritatea lui de dătător de legi și datini în literatură, G. Călinescu a răsturnat acest raport, aducându-l pe Camil Petrescu în prim-plan pentru multă vreme, poate pentru totdeauna.

Post-ul Un spirit autarhic apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Scufundări în timpuri imemoriale apare prima dată în Literatura de azi.