Ciucă AuroraCiucă Aurora
09.01.2017

Scrisori de Crăciun

Sunt aproape douăzeci, însoţite de fotografii color, imprimate pe o singură pagină, în ordinea lunilor din an, din care ne trimit zâmbete de Crăciun, Annette, soţul ei, Richard, fiica lor şi cei doi fii. În timp, numărul personajelor a crescut, au apărut soţiile şi soţul acestora din urmă, apoi copiii lor. Am fost, astfel, parte a familiei, bucurându-mă de fiecare eveniment şi de căldura unei sincere şi insolite prietenii. Scrisorile au fost, invariabil, scrise de Richard, talentat jurnalist şi apoi, peste trei decenii, purtător de cuvânt al universităţii americane Notre Dame. Fiecare purta un motto, ca un fel de amprentă a anului. Povestea de iarnă începea cu succesele copiilor, apoi ale lui Annette şi ale autorului. Nu lipseau însă ştirile despre universitate, impresiile de călătorie, descrierile locurilor sau oamenilor întâlniţi dar nici momentele triste, marcate de inevitabile suferinţe sau de dispariţia unor prieteni dragi, rude, colegi sau vecini…

 Annette, pianistă şi profesoară pasionată, având propriul ei studio, elevi talentaţi şi premii binemeritate, a fost cea care mi-a deschis uşa casei lor atunci când eram în căutarea unui profesor pentru fiica mea, Cezara. I s-a părut că ţara din care veneam este foarte departe, a apreciat faptul că un copil din ciclul primar studia déjà pianul de cinci ani, a ascultat-o şi a început prima lecţie. Încăperea luminoasă, aflată la parter, ce găzduia pianul şi miile de discuri, cd-uri, partituri atent aşezate pe rafturi ce tapetau toţi pereţii se învecina cu micul birou al lui Richard, plin la rându-i de cărţi, reviste, ziare. Muzica ei şi a elevilor se însoţea cu meditaţiile şi articolele lui. Fiecare săptămână a acelui an a fost pentru mine o bucurie spirituală. Sporovăiala cu Richard în timpul repetiţiilor, despre România, despre studiile mele americane la universitatea pe care o slujea cu devotament, bucuria unui ceai la final erau adevărate recompense. Tot acolo am sărbătorit, cu prăjituri, premiul întîi obţinut de Cezara la Stickley Piano Competition (un concurs regional, cu numeroşi concurenţi), succes datorat neobositei şi inimoasei sale profesoare.

Deşi iarna aceea din nordul american a durat şase luni, mi-aş fi dorit ca basmul să continue. Zăpada atenua zgomotele, casele erau împodobite şi decorate cu mii de lumini, oamenii erau veseli şi optimişti, muzica arunca punţi peste continente. Unii dintre colegii mei de la cursul de drepturile omului au plecat în vacanţă în Florida, la soare. Pentru cei rămaşi în campus universitatea a pregătit un răsfăţ: immense boluri cu gogoşi decorau holul alături de carafe cu ciocolată caldă şi bomboane de toate culorile. Câteva săli au fost transformate în spaţii de proiecţie unde se vizionau toate filmele de animaţie semnate de Disney şi altele cu poveşti de Crăciun. Cum mobilierul fusese înlăturat, fiecare spectator îşi aşeza un pled gros pe parchet (unii şi perne) ceea ce te trimitea cu gândul la un picnic… hibernal. White Christmas, Fa la la, Frosty the Snowman, Jingle Bells şi alte célèbre carols umpleau spaţiul academic.

Biblioteca Hesbourg, o clădire imensă, deschisă non-stop (graţie accesului pe baza cartelei electronice) a fost, de asemenea, un dar nepreţuit în lunga iarnă. În apartamentul de deasupra celor douăsprezece etaje locuia F.Theodore Hesburgh, preşedinte al Universităţii timp de 35 de ani şi prieten al lui Richard, lider naţional în domeniul educaţiei, omul care a militat pentru “adevărata autonomie şi libertate universitară în faţa autorităţilor” şi pentru respectarea drepturilor omului şi a creat facultatea de drept la această universitate. Probabil, întâlnirea celor doi pieteni nu a fost întâmplătoare; au partajat o mare dragoste pentru universitatea despre care Richard scria: “Notre Dame este un spaţiu hrănit din mit. Realitatea sa nu poate fi măsurată doar cu mintea, multe din sensurile ei sunt intuite. Ea crede în graţia divină, deci cunoaşte păcatul.  Crede  în datorie, deci cunoaşte onoarea. Crede în angajament, deci  cunoaşte  iubirea. În inima culturii sale este credinţa în transcendent, aceea că înţelesul ultim al vieţii se  găseşte  chiar dincolo de unde ne poate duce raţiunea.”.

Iarna şi anul au trecut dar au rămas amintirile şi minunatele “Christmas Cards” ca dovadă a unei prietenii necondiţionate. Aceste mici jurnale, din care, la un moment dat, am făcut parte, alături de lunarele buletine informative de la universitate despre noi programe şi publicaţii, despre succesele foştilor şi actualilor studenţi şi profesori mă fac parte a acestei mari familii. Şi, de câte ori ninge peste colinde, e vremea pentru o carte bună, o ciocolată caldă şi un concert de pian…

Sursa foto: viatastatica.files.wordpress.com

677 cititori