Cocoşii nadoleni (III)

(din capitolul VI al romanului Pe malul de lut al fluviului)

Io dacî aveam pe atunşi vreo doişpi ani. Erau ei în vorbî mai dimult, di pi când mai venea el în vreo permisie. Prin ’44, într-o sară, când s-o spart linia frontului, tac-tu o venit direct la noi acasî. Ştii tu, prin august, cî doar ai învăţat la şcoalî. Nu la mă-sa, coana Maria, cari era vădanî di ani buni, di când murise Miltiadi Corban, s-o dus întâi. La noi acasî o tras. Parcî-i văd şî acu’ tresili şelea di sărjent artilerist pi umeri! Avea pisti veston şenturî din chieli, iar amândouî diagonalili erau vârâti pi sub sub epoleţi, di zâşeai cî-i jeneral şî nimic altşeva. Purta şî o decoraţâi pi chiept, agăţatî di unu’ din buzunarili vestonului, dar nu era fudul. Nişi pomenealî! Sî vidia di la o poştî cî războiu-l făcusî alt om. L-o întrebat scurt pi tata, Dumnezău sî-i odihniascî şiolanili, dacî i-o dă pi sor-mea di nevastî. Moşu’, nu-l ştii tu, cî erai prea mic când s-o prăpădit, nişi nu s-a uitat la nenea Ghiţă când i-o răspuns cî el nu ari fatî de măritat. Bini, nea Vanghele, îţi mulţămesc di răspuns! Sara bună! i-o zâs tac-tu apăsat, salutând milităreşti. O făcut apoi stânga-mprejur, fărî sî mai stea la tocmealî. Noaptia însî o furat-o pi sor-mia şî tocmai la Crăieşti s-o oprit, împreună cu ea, la Toadir, frati-său mai mari, cari sî însurasî a doua oarî cu o fatî di pi acolo, Tiţa o chema, după şi îi murisi prima nevastî. Aşa cî nimeni n-o ştiut pe unde le-au străluşit ochii vremi di douî săptămâni. Nu-ţi mai zâc cum sî căina mama, dându-sî di şeasu’ morţii şî ocărându-l pi tata. Când s-au întors în sat, mai di voie, mai di di nevoie, Mândreştii şî Corbanii au ajuns la o înţălejiri. Tac-tu o primit di la mă-sa, coana Mărioara – cî numai aşa îi spunea lumea din sat văduvii di notar, coanî-n sus, coanî-n jos, nu ţaţî – patru hectari di pământ, iar mă-tii tata i-o dat douî. Făcusârî şăsî di toati. Ca să hii treaba bunî, Toadir s-o angajat sî-i cununi. În toamnî au făcut nuntî frumoasî chiar în ograda noastrî. Ţân minte cî nenea Ghiţî o adus o fanfarî di pi la Băneasa şi atunşi când o luat-o pi ulei, cum sî mai întâmplî pi la nunţi, i-o căşunat nu ştiu şi pi ţâgani şî i-o urcat într-un copac. Sî-i hi văzut cum suflau di pi crăşi în goarnili şî tromboanili lor, ti strâmbai di râs şi nimic alşeva. Nişi după nuntî n-au vrut sî stia la Mărioara Corban, deşî acu’ baba le-ar fi dat o odaie în casa fostului notar. S-au mulţămit cu o bojdeucî di pi malul pârâului pi care o avea liberî un basarabean, frati de-al lui Pavăl Poştaru. Ştii şini-i Pavăl, nu? O ţâni amu, cum ar zâşi el, pi mătuşî-ta, Octaviţa.

Dădu din cap. Odată, când trecuseră pe uliţa aceea şi maică-sa îi arătase casa, se uitase printre şipcile gardului. Era ridicată în mijlocul unei grădini de legume, bine îngrijită, în care proprietarul plantase şi câţiva meri, cireşi, vişini şi gutui. Văruită proaspăt, nu părea să aibă decât o singură cămăruţă, poate şi o săliţă, dacă te uitai la uşa într-un singur canat, vopsită în verde ca şi ramele unicei ferestre care privea veselă, prin cele patru ochiuri de geam, spre livada şi grădina înfloritoare. Ţigla brun-roşcată, care o acoperea, te ducea cu gândul la o căsuţă din poveşti.

-Acolo te-ai născut, băiete, într-o grădinî ca-n rai. Tot basarabeanu’ aşela, Ionel Poştaru, om chibzuit, nu beţâv ca Pavăl, te-o botezat şî ţi-o luat din moţ. Mai târzâu, la vreun an jumati după şi te-ai născut, iar mă-ta o adus pi lumi şî o fetiţî, sî punea problema ca familia Corban sî-şi cati loc di casî, noi urmând sî-i ajutăm la făcut vălătuşi, aşa cum sî obişnuieşti întri neamuri. Dar când, după numai câtiva luni s-o prăpădit sorî-ta, Larisa, mă-ta nu a mai fost în apili ei. I-o zâs lu’ cumnatî-miu cî nu vrea să ti piardî şî pi tini din cauza blestematului di pământ. Ştii poati cum s-o întâmplat. N-au avut cu şini sî vă lasi acasî şî v-au luat pi amândoi la cules via lui nenea Ghiţî di pi dealu’ Filimonului, sau di pi undi o hi fost, cî nu prea mai ştiu ghini. V-o prins o ploaie, potop nu altşeva. Turna cu găleata, di zâşeai cî s-o spart şerul. Copiliţa o răşit aşa di tari la bojoci, di n-au avut doctorii di la Bujoru’ şi sî-i mai facî. Sî înţeleji cî, dupî înmormântari, i-au făcut la soroc toati pomenili. Însî după şea di patruj’ di zâli mă-ta, pi nepusî masî, i-o pus sula-n coasti lui tac-tu. Zor, nevoie, sî pleşi din sat undi or vidia cu ochii. Ghietu’ di el, o rămas ca la dentist! Stai, fa muieri, cî nu-i dracu’ chiar aşa di negru! o înşercat el s-o îndupleşi. Cî hâr, cî mâr, cî-i păcat di pământ, cum sî-l lasî pârloagî? Jeaba însî! Nişi c-o putut s-o convingî pi mă-ta sî mai rămânî în comunî. Zâşia că nu vra sî ti piardî şî pi tini prin văgăuna asta. Înţăleji cum stă treaba acu’? Ti rog io! Nu-i mai supăra!

 Culiţă îi dădu drumul la mână.

-Sî nu uit, văd cî ti-au cam năpădit bubili pi faţî. Cred că ar cam hi timpul sî-ţi schimbi sânjili, nepoati.

Băiatul se uită interzis la unchiul său. Bănuia ce vrea să spună.

-Lasî cî vorghesc io cu Jicu sî ti ducî pi la vreuna din vădanili lui. Ari douăzăşi şi şăsî di ani şî nişi gând di însurătoari. Nu ştiu, zău, cu şini o fi sămănând.

-I-o fi legat cineva cununiile, se hlizi Ionel, dornic să schimbe subiectul.

            -Cî bini zâşi. O sî-l însoari babili.

             Îi stătea pe limbă să-i spună unchiului că nici el şi cu bâdia Costache, fratele cel mai mare, nu se căsătoriseră prea devreme. Mereu era discuţia asta în casa lor. Costache se însurase abia la douăzeci şi nouă de ani, iar Culiţă la douăzeci şi şapte. Dar nu voia să se întindă la vorbă şi să i se mai spună şi altceva neplăcut. Se despărţiră, luând-o fiecare pe drumul lui, dar nu mai înainte ca ţăranul acela cu picioarele goale, fratele mijlociu al Mitriţei, să-i ia mâna încă o dată în palma lui ca o lopată şi să i-o ţină preţ de câteva secunde bune, tăcând şi privindu-l drept în ochi, înainte de a-i da drumul.

            Ajunse destul de repede pe dealul lui Filimon, acolo unde o parte din jorăşteni mai aveau sau nu loturile de vie. Mai curând nu, dacă te uitai mai atent la gardurile joase de nuiele, care le delimitau de drum, năpădite de boz, rochiţa rândunicii şi de tot felul de buruieni. Lângă gard mărăcinii, poama câinelui, muşeţelul şi mici flori de câmp scăpaseră pe verticală de troscotul mărunt, dar creşteau haotic, sufocîndu-se reciproc. Praful fin ca de catifea şi firele dese ale păianjenilor albeau verdele plantelor cu pânze semitransparente care tremurau la orice pală de vânt. Guşterii apăreau şi dispăreau ca într-o junglă preistorică în miniatură, confundându-se cu vegetaţia sălbătică. Muşuroaiele de furnici, săpate chiar la graniţa dintre drumul căruţelor şi buruieni, îl făceau pe băiat să păşească grijuliu de teamă să nu calce vreun pluton al harnicelor insecte. Tot felul de gâze bâzâiau molcom, iar viespile căutau zadarnic şi cu încăpăţânare corole de flori mai mari. Bobocii scaieţilor din care trebuiau să explodeze florile mari, violete, strângeau încă fălcile cu încăpăţânare. În viile sălbăticite mierla, cucul, piţigoiul, guguştiucul şi vrăbiuţele concertau de zor în nucii bătrâni plantaţi de proprietarii din alt veac pentru a face umbră. Când şi când, o caragaţă[1] supărată certa agresiv cântăreţii, ca o mahalagioaică, cerând să se facă linişte. Singură, privighetoarea, retrasă în lunca Covurluiului de la marginea de nord a satului, aştepta răcoarea dimineţii pentru a-şi ţine recitalul ei de excepţie. Dinspre comuna pe care juniorul Corban, aflat pe vârful dealului, o vedea la picioare, se auzeau în surdină lătratul câinilor, mugetul vitelor şi cântatul cocoşilor. O bucurie de care nu prea era conştient îi acceleră bătăile inimii, făcându-l să inspire cu nesaţ aerul tremurând, de parcă ar fi vrut să adulmece ca o jivină toate mirosurile satului. Coborî  pe vale, sau pe şuşa, aşa cum îi spuneau ţăranii drumului de ţară care ducea în nord spre Zârneşti, satul unde copilărea pe atunci poetul Viorel Dinescu, şi la sud spre Târgu-Bujor, nu înainte însă de a trece şi prin Lunca, sat ce aparţinea tot de comună, unde familia Plesnilă deţinuse pământ mult. Unul din membrii acesteia, avocatul Costache Gh. Plesnilă, ridicase în Galaţi, pe strada Domnească, o casă impunătoare cu etaj, un palat aproape, care după război avea să fie ocupată, pe rând, de o policlinică, o şcoală de partid şi de un sediu de ziar local.

            Primul om pe care îl întâlni în valea satului, lângă troiţa care marca o răscruce,  fu un bătrân cocârjat care mergea în baston.

            -Zâua bunî, flăcăule! îl întâmpină moşul, de parcă ar fi fost de datoria lui să salute primul.

            Mereu uita de obiceiul acesta al oamenilor de la ţară de a saluta primii pe oricine, chiar dacă era străin de sat.

            -Bună ziua, nene, îi răspunse încurcat.

            Bătrânul îl apucă deodată de umăr, oprindu-l:

            -Ia stai, măi, o ţârî, şi ti grăgheşti aşa?

            Îl ascultă contrariat, ştiind ce o să urmeze.

-Tu nu eşti cumva băiet de-a’ lu’ Ghiţî Corban?

-Ba da, unchiaşule! răspunse plictisit.

-Şi mai samini cu el, să nu hii di diochi! Bucăţâcî tăietî!

Îl mai cercetă puţin, continuând să-l ţină de umeri, dar întorcându-se şi uitându-se spre drumul care urca în dreapta, pe Dealul Bănesii. În spate, pe colţ, se vedea clădirea galbenă a şcolii unde învăţaseră părinţii lui.

-Ai di gând sî traji la mătuşă-ta Bălaşa? îl mai întrebă moşul, uitându-se la el pe sub pleoape.

-Nu, bre. Mă duc la bunica, arătă el spre puntea înaltă şi şubredă din lemn care se zărea pe dreapta şoselei, peste apa Covurluiului.

-Aha, la Catrina lu’ Belereţ. Am bănuit io cî într-acolu ti-ndrepţi. Di şi nu spui aşa, măi, flăcăule? Numai sî hie acasî, îşi exprimă îndoiala moşneagul, luându-şi mâna de pe umărul băiatului.

-N-avea mata grijă, la nevoie sar gardul.

-Ti cred în stari, mânzule! Rămâi atunşi sănătos! mai zise moşneagul zâmbind şi-şi văzu de drum şontocăind în baston.

De mic era obişnuit, când venea la ţară, ca oameni necunoscuţi să-l oprească pe uliţele satului şi să-i spună cât de mult seamănă el cu taică-său. Asemănarea asta, cât se poate de reală, părea să-i mire peste măsură. Păi, de obicei, ziceau ei, băieţii moşteneau trăsăturile mamelor, iar fetele pe cele ale tatălui.  Regula asta nu era însă valabilă în cazul lui. Constată şi el asta după ce se mări şi începu să se uite mai des în oglindă. Oh, cât de tare şi-ar fi dorit să moştenească trăsăturile Mitriţei! Maică-sa era o femeie frumoasă, toată lumea din jur o spunea! Văzuse de atâtea ori cum stârnea admiraţia bărbaţilor atunci când mergea boca-boca, demnă pe stradă, ţăcănind cu tocurile joase ale pantofilor ei ieftini pe pavajul sau pietrele străzii! El avea însă mutra ascuţită ca de şoarece. Colac peste pupăză, îi apăruseră pe faţă puzderia aceea de coşuri pe care le storcea îndârjit de câte ori credea că nu-l observă nimeni! Poate şi din această cauză (pentru că existau şi altele, nu?), a asemănării nedorite cu tatăl său, se lăsa cuprins de un soi de înverşunare tulbure, îndreptată împotriva acestuia, deşi nu o considera ură, dar putea fi lesne confundată cu aceasta. La urma urmei nimeni nu spunea despre Gheorghe Corban că ar un bărbat urât, dar nici rupt din soare nu prea arăta. Figura îi era colţuroasă, dăltuită ca în piatră, cu bărbia fermă, pătrăţoasă, de parcă figurii triunghiulare, ca a băiatului, i s-ar fi retezat bărbia, de unde şi porecla de Barbă Lată pe care i-o puseră sătenii. Pesemne, avea să-şi spună mai târziu,  duritatea chipului îi era dată de cei şase ani petrecuţi în armată şi pe front, ani care i se imprimaseră în trăsături ca o ştanţă, înăsprindu-le şi întunecându-le. Bine totuşi, îşi zicea, că, în ciuda asemănării cu tatăl său, nu-i moştenise şi bărbia aceea lată. În ceea ce priveşte bărbiile celor doi, tată şi fiu, exista totuşi o similitudine. Atunci când mânca veteranului de război i se aduna un strop de grăsime pe bărbia rasă, ca o băltiţă rămasă după ploaie pe un teren aparent neted, făcând-o astfel să lucească, fapt care o enerva la culme pe Mitriţa. Se stăpânea însă de la comentarii maliţoase, ştiind că bărbatul ei putea avea reacţii imprevizibile. Numai că insuportabila pată de grăsime apărea uneori şi pe bărbia ascuţită a fiului. Atunci, dacă nu era seniorul Corban de faţă, uşurată, se repezea imediat să-l bruftuluiască pe băiat: “Ce poţi să mă scoţi din pepeni!Ia şervetul imediat şi şterge-te pe barbă! Eu nu ştiu ce fel mâncaţi voi, parcă sunteţi copii mici, zău aşa! Ce se mai aruncă sămânţa, Dumnezeule!” De parcă nu ar fost suficientă admonestarea, mai adăuga, fulgerându-l cu privirea: “Trage-ţi scaunul mai aproape de masă, nu vezi ce de firimituri faci pe jos? Ai orbu’ găinilor? Parcă au mâncat porcii la masa asta.”

[1] Coţofană (arhaism)

Foto: Andi Spot