Ioana BeluIoana Belu
11.01.2017

Profesorul de franceză

În penumbra storurilor trase,
profesorul de franceză își pipăie cărțile sufletului,
pregătindu-se de oră.

Un fir de praf s-a rătăcit
pe coperțile netede.
Un grăunte de nisip s-a strecurat
printre filele cu poeme.
Un fulg de nea s-a topit
la sfârșitul unei nuvele.

Așezat la catedră,
profesorul de franceză își plimbă îngrijorat degetele
pe claviatura sufletului.

Știe că toate sunt la locul lor,
că nu a uitat nimic,
că ordinea cronologică e respectată,
și totuși, iată…
un ac lung și subțire, înfipt în inimă,
îi străpunge armura diafană
îmbrăcată metodic, în fiecare dimineață,
peste costum, cămașă, pantofi și verighetă.

Uimit, profesorul de franceză
își ridică brusc capul spre cer,
își rotește tulburat privirea printre galaxii,
se agață descumpănit de poarta îngustă
dintre cele două universuri paralele.

Pic, pic
Stropi de eter se scurg sonor din tavan,
înscriind pe tablă ultimele minute de pauză,
ultimele note nepământene ale unei fugi de Bach.

Așteptând să se sune, profesorul de franceză
se-ntreabă dacă, trecând de data asta pragul,
mai există întoarcere.

Imagine de Beatrice Anghelache

1.339 cititori