Călătorie spre insula celor 20 000 de sfinți

Există o insulă unde nu se poate merge

decât într-o barcă mică, pe drumul

pe care au mers sfinții, călătorind prin galeria

de chipuri speriate

ale celor înecați demult, care rod pietrișul

plajelor. Așa că am pornit

în sus, de-a lungul potecii de sare către clădirea

cu altarul de piatră și lumânările

stinse, am îngenunchiat și mi-am ridicat

privirea spre figura furioasă

a cucuvelei ce e asemenea unui zeu

micit și plin de ciudă. Nu e nimeni

la vitraliul cerului acum.

Am venit prea târziu?

Și ei au venit prea târziu, ei,

primii pelerini?¹

Așa își începea unul din frumoasele sale poeme Ronald Stuart Thomas, unul dintre cei doi poeți galezi cu numele de Thomas – cu semnătura de poet de RS Thomas (1913-2000), cel care a trăit o perioadă a vieții sale ca preot vicar în parohia din Aberdaron, de la capătul Peninsulei Llyn din nord-vestul Țării Galilor, un punct terminus, dar și un punct de plecare spre un alt spațiu, insula Enlli (sau insula Bardsey în engleză). R.S. Thomas nu a avut carisma lui Dylan Thomas, din contră, și-a construit o persona publică de bătrân ciufut, nesociabil, ursuz, declarând că, în zilele în care nu poate fi poet, e observator de păsări. Căuta mai degrabă compania zburătoarelor, a apelor, vorbind unui Dumnezeu pe care el, un preot vicar, într-un discurs arghezian, îl găsea absent. Nu inexistent, ci doar absent. Dar RS Thomas știa și afirma, la fel de arghezian, cum că „Sensul se naște din așteptare.”², sensul drumului fiind drumul însuși, nu capătul lui:

Prin pelerinajul pe care l-am făcut către

mine mi-a fost dat să aflu că,

în astfel de clipe, și pentru un om ca mine,

Dumnezeu nu se va arăta niciodată deplin,

ci va sta în umbră, și nelămuritor,

numai de parcă ar fi acolo?³

Insula Enlli văzută de pe stâncile peninsulei Llyn. Foto@ Emilia Ivancu.

S-ar putea spune că RS Thomas a fost un pelerin de altfel, un pelerin precum cei pomeniți în versurile de mai sus, un pelerin în plus la cei care au pornit în ultima călătorie a vieții lor spre insula Enlli, insula spre care, și azi, se poate călători numai într-o barcă strâmtă sau unde trebuie sa revii:

Aș mai merge acolo încă

chiar și numai pentru a aștepta

floarea adevărului

care înflorește numai o dată în viață.

Chiar și numai pentru a evada

dintr-o libertate cumpărată

și pentru a trăi prizonier al unei mări fără cheie

numai din pâinea și apa minții.⁴

R.S. Thomas, portret, foto de pe bbc.co.uk

Dar ce fel de insulă este insula Enlli? Eu îmi amintesc cum prima dată am văzut insula Enlli ca pe o hartă, când un bun prieten galez, muzician și poet la rândul lui, Diarmuid Johnson, mi-a arătat-o și mi-a spus că este o insulă specială. La rândul lui scrisese un poem intitulat „Enlli”, iată un fragment:

Pell yw’r ynys fechan
Fe’i gwelaf tra mor:
Moelfryn, deigryn crwn.

Claddfa saith pererinlu Prydain:
A ddychwelaf oddi yno?
Bwrw fy hoen a fynnaf.

Bu gen i olud ddoe
Cerais riain deg
Eiddof heddiw enaid meudwy.

[…]

***

Departe e insula măruntă
O zăresc dincolo de mare
Un deal gol: o lacrimă rotundă.

Este cimitirul valurilor de pelerini ai Britaniei
Ajuns acolo, va fi cale de întoarcere?
Doar să mă ţină puterile.

A fost o vreme când bucuriile nu conteneau
Mi-am dăruit dragostea unei fete frumoase
Azi am un suflet de pustnic.

[…]⁵

Apoi, vreo 2-3 ani mai târziu, am văzut insula de pe malul vestic al Țării Galilor, de pe plaja din Borth, un punct întunecat în roșul aprins al apusului, o insulă plutitoare, așa cum pare ea, din depărtare. După alți doi ani, am ajuns, ca într-un fel de pelerinaj, în Aberdaron, locul unde, între 1967 și 1978, RS Thomas slujise deopotrivă altarul și poezia, și am văzut insula Enlli în toată splendoarea ei: o insulă cu formă de balenă, scăldată de apele oceanului și de lumina apusului de ianuarie. Părea ireală precum și poveștile despre istoria ei: până astăzi, din perioada medievală, insula Enlli a fost un loc de pelerinaj, mai mult decât atât, un loc spre care pelerinii porneau în ultima călătorie a vieții lor, mergeau spre Enlli pentru a muri. Se spune că sub apele din jur și în pământul insulei se află osemintele a 20 000 de sfinți, sfinți fără nume, pelerini ai vieții și ai apelor și ai credinței în viața de apoi. Mai mult decât atât, chiar și astăzi, pe insulă se ajunge foarte greu, deși se află la numai la 4 kilometri depărtare de capătul peninsulei Llyn, Aberdaron. Între Aberdaron și Enlli se află un vârtej nebun și numai în anumite zile, bine cunoscute de localnici, se poate traversa marea pentru a ajunge pe insulă, cei ce ajung putând rămâne blocați acolo zile sau săptămâni dacă apele sunt nesigure. Dar de unde această aură mistică în jurul insulei Enlli, de unde această atracție de-a lungul păstrată de-a lungul secolelor?

Biserica din Aberdaron. Foto@ Emilia Ivancu.

Simbolistica insulei a avut un rol aparte în imaginarul uman, așa cum declara și filosoful francez, Jean-Jacques Wunenburger în capitolul Reverii insulare, din cartea sa Viața imaginilor, (Editura Cartimpex, Cluj, 1998). Imaginarul insular s-a aflat mereu între spațiul paradisiac (Insulele Preafericiților) și cel al infernului, insulele celor blestemați, ale celor expulzați. Dar întotdeauna, așa cum tot Wunenbuerger declară, dincolo de reprezentările utopice sau distopice cu privire la insule, a existat, în unele culturi, și ideea că insula ar fi un canal, o modalitate de accedere la Rai, acea trambulină spre un spațiu mai bun, un canal de comunicare directă cu divinul, cu atemporalul, cu paradisul. Iar insula Enlli, către care mii de pelerini au pornit ca spre o ultimă destinație, se dovedește a fi acel spațiu de transmutație a sufletelor, locul ce comunică, în imaginarul galez, direct cu Raiul. În geografia mitică locală, chiar și pericolul de pe drum, dificultatea de a ajunge pe insulă în ciuda distanței mici ce leagă insula-mamă de Enlli, fac ca destinația să devină și mai importantă, iar accesibilitatea redusă completează aura de misticism și de inițiere.

Inscripție de pe hanul Y Gegin Fawr/(Bucătăria mare) – han construit în secolul al XIII-lea și unde pelerinii își luau ultima masă înainte de Marea Călătorie spre Enlli. Foto@ Emilia Ivancu.

În timp, insula a atras mulți scriitori, artiști, creatori – Brenda Chamberlain (1912-1971) – o scriitoare și pictoriță galeză, a locuit pe insulă peste 10 ani, insula i-a modificat simțul și expresia artistică și singură declara în jurnalul ținut pe insulă, Tide-Race (1966), că pentru ea primul drum pe Enlli a fost o inițiere precum și întreaga ei ședere. Tot Brenda Chamberlain descrie condițiile climaterice destul de severe – vânt puternic, frig, compania oamenilor de pe insulă care au alte legi decât cele de pe insula-mamă sau de pe continent, dar care toate merită trăite pentru experiența pe care insula o poate oferi.

Astăzi insula este un spațiu protejat al Țării Galilor, accesul turiștilor fiind limitat, locuințele fiind închiriate mai ales pentru rezidențe de creație oferite scriitorilor, pictorilor sau celor pasionați de viața păsărilor, insula fiind un habitat pentru un număr impresionat de păsări, un rai al focilor, un loc plin de inspirație și de spiritualitate.

Pe insulă încă nu am călătorit, știu că o voi face cândva, dar la întoarcerea din primul meu pelerinaj în care am văzut Enlli din depărtare, am scris un poem, ce poartă numele insulei și din care vă ofer, la final, un fragment:

Departe eram, deși eram în mijlocul lumii.
Pe drum am pornit, cu o carte și o hartă,
căutând locul unde ceea ce e greu devine ușor ca o pană
și unde somonul adoarme cu ochii deschiși către lună.
Vale, munte, munte, vale,
păsări țipând a departe
și oameni privind a tăcere.
Pământul se învârtea cu noi,
iar marea se învârtea în noi ca un glob de cristal.
Tot ceea ce se află înainte ajunge înapoi,
tot ceea ce rămâne înapoi nu mai ajunge înainte.
Drumul pe care am pornit
nu e niciodată cel care ne aduce acasă –
Între timp copacii au înflorit,
iar pe drumul înapoi ne hrănim cu merele coapte.
Păsările au zburat, făcând înconjurul multor zile.
Harta din palma dreaptă și cartea din mâna stângă
au rearanjat lumea în culori.
Insula-balenă respira verde și albastru,
noi respiram cu toții cerul sărat.
Drumul ce ne-a adus înapoi
s-a întâlnit cu cel de dinainte,
deși nu s-au recunoscut.
Somonul a adormit cu ochii deschiși
visând cu noi un glob de cristal
în care marea învârte o insulă-balenă.⁶