Constantin Cucoș
Toţi cei care au trecut prin şcoală îşi amintesc cu plăcere de sunetul clopoţelului sau al soneriei – mai ales cel de la sfârşitul orelor. Acest sunet anunţa că începea un nou timp, cel al liniştii şi decantării a ceea ce s-a predat, un timp al destinderii, abandonului sau uitării a ceea ce se învăţase, un interval al răgazului, al sinelui şi al libertăţii. Sunetul acesta, destul de banal, uitat undeva în memoria noastră afectivă, are însă o semnificaţie aparte. El arată că educaţia este indisolubil ancorată şi legată de durată. Că educaţia durează ca timp şi în timp!
Educaţia, în calitate de proiect dar şi de fenomen real, se raportează la coordonatele temporale şi implică o anumită succesivitate în timp. Ea nu are cum să facă abstracţie de derularea temporală. Orice proiect formativ presupune o modelare şi o supunere a duratelor, o luptă cu timpul, cu vremurile, cu istoria. Procesul ca atare înseamnă o devenire în plan cronologic, o transformare în timp a indivizilor sau societăţilor. Educaţia este un soi de actualizare memorială, un fenomen de readucere în prezent a unui capital inepuizabil, care este cultura omenirii. Ea este fenomenologie temporală, prin excelenţă, arc peste timp care aduce îmbogăţire spirituală, conturare stadială a unei personalităţi. Devenirea preconizată de educaţie înseamnă nu numai schimbare a unor proprietăţi interioare, personale, ci şi o gestionare inteligentă a unor surse date cum ar fi timpul. Ea presupune organizarea judicioasă a perioadelor, orânduirea nimerită a unor episoade, respectarea unei etapizări a metamorfozărilor intenţionate. „Cel mai important în educaţie nu este să câştigăm timp, ci să-l pierdem” – scria Comenius cu câteva secole în urmă. Iar Jean Jacques Rousseau nota şi el: „cea mai utilă regulă a oricărei educaţii este de a şti cum să pierdem timpul”. Să-l pierdem cu folos, de bună seamă, să lase urme palpabile, vizibile, de durată în modul nostru de a fi sau de a face.
Timpul nu există în sine, ci este rezultatul unor practici sociale determinate cum ar fi activitatea economică, culturală, educaţională, politică etc. Fiecare fenomen îşi construieşte propriul timp, propria durată, propriul cadru de ritmicitate şi mobilitate. Fiecare lucru (acţiune, proces, determinare…) îşi are timpul său. Activităţile şi timpul sunt două repere strâns legate. Fenomenele se produc într-un anumit timp, dar şi timpul devine producător (facilitator, incitator) de procese la un moment dat.
Să spunem că timpul educaţional împrumută note şi trăsături ale timpului în general şi este supus permanent unor influenţe nespecifice ce ţin de durata proceselor ce influenţează educaţia sau care sunt generate de aceasta. Timpul educativ este o secvenţă a timpului social specializat în pregătirea subiecţilor în a accede la cultura epocii, în însuşirea unei profesiuni, în formarea unor conduite prescrise de societate, în achiziţionarea unor informaţii specifice. Timpul educativ este perioada în care subiecţii parcurg un program de formare (direct sau indirect, explicit sau implicit) la nivelul unor instanţe precum familia, şcoala, instituţiile culturale, biserica, armata etc. Chestionarea timpului, ca problematică, incumbă de la început o poziţionare pedagogică pentru că timpul este un analizator social, o perspectivă de racordare la existenţă, un factor de economicitate şi eficacitate pragmatică a propriilor acţiuni.
Diversificarea şi complicarea timpilor sociali presupune o creştere a autonomiei persoanelor în gestionarea diferenţiată a duratelor. Autonomia, şi în acest sens, se poate forma şi întări. Capacitatea de auto-organizare a timpului se corelează puternic cu sentimentul de reuşită într-un domeniu sau altul. Perisabilitatea profesiunilor aduc după sine, de pildă, o regândire a raportului dintre formarea iniţială şi cea continuă; dacă în mod tradiţional formarea iniţială dura cel mai mult, intervenţiile formative ulterioare fiind intermitente şi de scurtă durată, astăzi se impune o creştere semnificativă a duratelor formării continue. Conceperea şi realizarea educaţiei permanente, convertirea şcolii la cerinţele învăţării adulţilor răspunde acestei noi problematici a societăţii actuale. De asemenea, creşterea continuă a timpului liber la nivelul ciclului vieţii obligă la achiziţionarea unor dispozitive specifice, încă din perioada şcolarităţii, pentru gestionarea convenabilă a timpului personal. Acestea implică o capacitate deosebită de articulare a timpului şcolar cu cel extra- sau non-şcolar precum şi realizarea de noi sinergii la nivelul diferitelor „feţe” ale timpului social.
Inserţia în şcoală a subiecţilor presupune o reacomodare şi remodelare a timpului. Nimic nu este mai dificil decât să te re-adaptezi la noi exigenţe temporale. Timpul şcolar pare a fi un timp paradoxal întrucât acesta este dintr-o dată infinit (educaţia nu se termină niciodată) dar şi trăit sub semnul penuriei şi al precipitării. Timpul este perceput ca o dimensiune tehnică, de amplasare a unor activităţi urgente: lecţii, activităţi extraşcolare, consiliul clasei, şedinţele cu părinţii etc. Viaţa şcolară este marcată de precipitare, căci aproape totul trebuie să se consume într-o oră, într-o zi, într-un semestru, într-un an şcolar. Lipsa de timp marchează practica didactică. Timpul şcolar este un timp al obligaţiilor de tot felul. Timpul este organizat şi drămuit în jurul exclusiv al exigenţelor pedagogice. Organizarea birocratică, de inspiraţie tayloriană, a invadat şi spaţiul şcolar.
Şcoala este un loc geometric unde se întretaie mai multe intenţionalităţi temporale. Şcoala este un spaţiu de realizare a unei sincronii standard ce îi permite să asimileze maximum de elevi, de a-i înscrie pe toţi într-un program comun. Ea nu are nici obligaţia nici grija de a-şi adapta misiunea la singularitatea celor care se adăpostesc în ea. În fapt, şcoala constituie un loc al alterării ritmurilor, al uniformizării acestora, al unificării acţiunilor în numele eficienţei şi randamentului.
Timpul educaţional se referă nu numai la timpul consumat în şcoală, ci şi la cel care se consumă dincolo de perimetrul este în conexiune cu timpul şcolar), mai precis la timpul perişcolar. Atenţia acordată timpului perişcolar pare să crească. Timp al autonomiei individuale şi al îmbogățirii după bunul plac, timpul perişcolar se poate extinde prin activităţi precum: activităţi manuale şi artizanale (olărit, cusut etc.), activităţi culturale (teatru, spectacole, audiţii muzicale, filatelie etc.) sau activităţi pur şi simplu de loisir (şah, jocuri de societate, sport etc.).Timpul perişcolar este un timp complementar, bogat în stimuli formativi, pe cale de a fi dimensionat mai atent de către factorii responsabili. Animaţia socio-educativă a perişcolarului are o dublă funcţiune: de introducere a inovaţiilor psihopedagogice dar şi de protejare a organizaţiei pedagogice printr-o inteligentă dilatare a graniţelor.
Raportarea la o structură temporală este indispensabilă oricărui program de formare. Ca activitate prin excelenţă teleologică, educaţia nu se poate face înafara unei planificări sau programări. Capacitatea de proiectare şi anticipare a viitorului este simultan atât o modalitate dar şi un scop al activităţilor paideice. Distribuirea timpului şcolar la nivel macro (an, săptămână, zi) dar şi micro (oră, secvenţă de lecţie, episod instrucţional) condiţionează eficacitatea actului didactic şi deschide câmpul larg desăvârşirii fiecărui individ în parte.
(sursa foto: marinescuanamaria.wordpress.com)
