Sentimente amestecate

La începutul săptămânii acesteia, aflate acum pe ducă… E vineri. Ar cam trebui să se termine cu timpul ăsta neinstituționalizat și cu răceala tradițională pe care o cocoloșesc de sărbătorile începute odată cu Crăciunul și împodobirea pomului și terminate cu Sfântul Ion și dezgolirea pomului. La începutul săptămânii apuse, zic, îmi scrie o doamnă redactor la revistele cu specific feminin dinainte de valul II feminist, adică din anii 50-60 ai vestului (Femeia, Ioana, Femeia de Azi, Practic în Bucătărie – Cookbook).

• Vă contactez din partea revistei Femeia. Din luna februarie vom avea o rubrică nouă, dedicată cititoarelor. Și pentru că suntem la prima ediție, va fi făcută cu persoanele pe care le știm, pentru a oferi un exemplu pentru numerele viitoare. Avem tema lunii, dragostea. Așa că aș vrea să continuați în una-două fraze ”Eu cred că dragostea este/înseamnă….” și să ne trimiteți și o poză-portret. M-am gândit la dumneavoastră deoarece aveți o autoritate în domeniu.

Dio mio! Autoritate în domeniu. În care, sora mea? În femei? În bucătărie? În dragoste? Cât de ușor îmi este să refuz interviuri pe teme asupra cărora îmi declin competența! O fac sistematic, cu mare voluptate. “Nu, nu sunt specialistă în Orientul Mijlociu. Nu, nici în sisteme electorale. Nu mă pricep la istoria femeilor… Minunat, onest, comod. Dar cu femeile, bucătăria și dragostea, ce mă fac? Ce să îi răspund doamnei? Că, vedeți, eu sunt teoreticiană a politicii. Expertiza mea se cam limitează la ideologii politice, teorii politice (mai ales feministe), etică politică și la politici de gen? Mai mare stinghereala. Vai, cât de mult respect exista pentru expertiză până la sfârșitul primului deceniu postcomunist! Îmi amintesc o emisiune pe care o prezenta Stela Popescu. Era dedicată femeilor. Producătoarea a avertizat-o că eu sunt filosoafă feministă (căci asta eram pe atunci). Actrița urma să își petreacă cu mine și cu “discipolii” mei două ore, în studioul TVR, să țină pe masa ei cărțile mele și să avem o conversație hard despre teorii feministe în secolul XX. Am ajuns în studio cu toții, cam cu o oră înainte, gata machiați și frumos îmbrăcați. Cu Stela nu putea să stea nimeni de vorbă. Se ascundea prin cotloane, cu foile pe care avea tipărite întrebările convenite între mine și producătoare. Citea totul ca pe un rol dintr-un scenariu pe care îl repeta a zecea oară, cu emoția ultimului minut. Citea, transpira, valuri-valuri. Venea cosmeticiana, îi ștergea broboanele și îi refăcea machiajul iarăși și iarăși.

– Iertați-mă. Nu pot vorbi cu dumneavoastră, nici cu tinerii ăștia atât de sofisticați, că mă apucă niște emoții și mai mari.

Am dat garda jos. Și eu și tinerii sofisticați. Înainta să venim ne amuzam la ideea că discutăm probleme filosofice despre femei, femeiesc, feminin cu o mare actriță de comedie. Drace! Unde putem ajunge încercând să ne facem cunoscute ideile. Să ne vadă maestrul Iosif Sava! Când am văzut emoția teribilă a Stelei, strădania ei uriașă să înțeleagă sensul întrebărilor, să nu se facă de râs, am capotat. Suntem niște snobi nenorociți. De ce am trata de sus pe cineva care nu intră în carcasa noastră intelectuală? Am îmbrățișat-o pe rând. I-am spus că totul va fi bine. Și a fost. A fost chiar foarte bine. Nu numai că Stela Popescu nu a greșit niciun cuvânt, dar aproape că nu a mai folosit foile. S-a relaxat și a întrebat folosindu-și propriile vorbe. Spre sfârșit zâmbea de-adevăratelea, aducându-și aminte că totuși, rostul ei pe lume este să scoată veselia din noi, așa cum era ea ascunsă de sobrietatea discursurilor academice. Nu degeaba râvnesc eu la un David Lodge al mediului universitar mioritic.

Era mult mai simplu la emisiunea Credo. Redactorul, Titi Dincă, era doctor în teologie. Un umanist creștin de cea mai bună factură. Suna înainte cu două săptămâni. Anunța tema. Convenea cu cei doi invitați o agendă de discuție. Ne invita să ne cunoaștem, cu o oră înainte de emisiune, ca să îndulcească printr-un pic de intimitate de dialog ascuțișurile confruntării de idei care urma să vină. Îmi amintesc confruntarea cu părintele Nicolae Buga. Era prin 1996. Eu mă aflam în plină etapă de intelectuală îmbibată de filosofie și teologie feministă. Gata să îl înfrâng competent pe interlocutorul meu, cu argumente filosofico-teologice. Emisiunea s-a încheiat mai terre a terre, dar apoteotic:

• Scrie, doamnă, scrie. Femeia să se aplece să spele picioarele bărbatului ei.
• Da, părinte. O să fac asta cu mare drag, dacă și bărbatul meu se apleacă să îmi spele picioarele.

Ecourile m-au dat învingătoare în acel dialog. Titi Dincă îmi surâdea cu o complicitate mulțumită.

Peste un an stăteam împietrită în ușa Bisericii Visarion. Nu știam ce să fac cu mine și unde să mă mai caut. Părintele Buga vorbea lângă altar cu enoriașii săi. M-a zărit. A înaintat spre mine cu un aer cald-îngrijorat. M-a prins de mână, m-a salutat și mi-a spus:

• Pesemne că vă putem ajuta, draga mea doamnă.

“De trei ori femeie”. Era emisiunea Mihaelei Tatu. Genul de mică adunare de femei, eventual și de bărbați, care purtau discuții etichetate în cercul nostru drept frivole. Vai, față de show-urile actuale cu “vedete” ar părea culmea decenței și dialogului elevat. Să le pui în arhiva de aur a emisiunilor de cultură. La o zi distanță de prima mea emisiune cu ea apărea un articol: „Mihaela Tatu și Mihaela Miroiu. Două Mihaele atât de diferite”. Am zâmbit tare satisfăcută. Autorul deplângea locul mediatic ocupat de una ca mine în comparație cu una ca ea. Peste puțini ani, Mihaela încriminată și-a refăcut formatul emisiunii, mergând pe accente realiste și grave din viața femeilor. A devenit o emisiune demnă de cele din vremea Americii grupurilor de trezire a conștiinței. Am fost alături de ea, cum nu se poate mai partenerial. Mihaela devenea imaginea apărării femeilor față cu discriminarea și violența de gen. Acum ea nu mai e vedetă TV. Dar face turul lumii în alte chipuri. Scrie despre peregrinările ei. Inclusiv în țările arabe. Pune pe Facebook o poză cu ea într-o frumusețe de arhitectură arabă. Îi scriu un comentariu:

• Mihaela, în atâtea drumuri arabe nu mi-ai adus și mie o burka?

Mihaela îmi dă un like la postarea asta. Era cândva, prin vară. Acum două luni mă sună.

• Mihaela, ai primit un dar. Ți-am lăsat o burka la recepția hotelului la care trag când vin în București.

Am îmbrăcat darul în seara în care l-am preluat. Nu e chiar burka. Vălul e mai degrabă chador. Adrian mi-a făcut poze. Ce înaltă și suplă sunt! Dacă era burka, pe semne că eram și foarte tânără. I-am trimis pozele celeilalte Mihaele. Draga de ea. Femeie îndrăgostită de drumuri, cai și căutări de sine. Femeie neîmplinită, femeie neterminată, mereu renăscută și reinventată. “Burka” e la mine în dulap. E bine. Ori de câte ori îl deschid mă gândesc cu recunoștință că, pentru mine, la fel ca și pentru ea, constrângerea este doar un carnaval.

Și acum, iată, doamna asta de la Practic în bucătărie, care mă crede o autoritate în femei, dragoste și bucătărie. Prima mea reacție a fost tipică: îi ignor solicitarea și basta. Să mă întrerup din lucrul la traducerea versiunii românești a capitolului meu din cartea Post-Communist Romania at Twenty Five[1] în puțina vacanță rămasă? Dar mi-au venit în minte întâmplările de mai sus și zisa lui Noica: Nu se știe cine dă și cine primește. Până la urmă, de ce aș fi ipocrită? Am măcar expertiza observației participative și a istoriei trăite. Nu mai departe de Ajunul Crăciunului googăleam după legume cu pește în aspic. Zău că le-am gătit delicios. Bune rețetele astea.

I-am răspuns:

Eu cred că dragostea în cuplu (cea romantică și erotică) înseamnă două libertăți care se respectă: a ta și a mea, două griji active reciproce: a ta pentru nevoile mele și a mea pentru nevoile tale, înseamnă și momente de contopire în „noi”, în care granițele fiecăruia dispar într-o stare de întreg binecuvântat. Dragostea în familia mai largă decât cuplul înseamnă participare afectivă și efectivă comună la viața celor apropiați nouă: copiii, părinții, rudele, prietenii. Dragostea altruistă înseamnă participare afectivă și efectivă la nevoile comunității sociale apropiate sau depărtate în care trăim, inclusiv ale comunității noastre naturale.

Ea mi-a replicat după câteva minute de la plecarea mesajului:

• Vă mulțumesc foarte mult pentru acest răspuns frumos.

M-a zgâriat pe creier. Care răspuns frumos? Am încercat să așez în șapte rânduri o întreagă teorie feministă despre parteneriat, despre cetățenie activă și comunități, bașca o înțelepciune ecologistă. Mă întreb: tastez sau ba replica asta? Așa că îi scriu:

• Cu multă plăcere, dragă doamnă!

Imagine de Silviu D. Gherman

[1] Cartea a apărut anul trecut în SUA la Lexington Books și este editată de Lavinia Stan și Diane Vancea.