Matrioșcile din mintea mea

Sunt o idealistă cu drag de oameni și de tot ce e viu. Căreia îi dă mâna să fie așa. Pe cât se poate, niciodată cu spatele la realitate, dar întotdeauna cu un reper, o proiecție, o iluzie…, o ceva. Straturi de repere, proiecții, dramul de visare, toate țesute ca un preș din cârpe și așezate în piramidele suprapuse ale Matrioșcilor.

Uneori mi-e drag de mine când mă uit în urmă. La cine privesc? La fetița aceea crescută de bunici într-un sat transilvan pe vremea cooperativizării agriculturii. Trăind într-o încăpere cu bunica, bunicul, străbunica, războiul de țesut iarna, miei si pui care veneau pe lume mai devreme decât căldura de afară. Săniuța coatârșită făcută de străbunicul din niște scânduri. Șoșonii de cauciuc în care îmi intra noroiul din balta proximă. Șirurile de porumb. Șoprul cu grâu, semințe de dovleac, lână și cânepă. Șoriceii. Tăunii. Cărăbușii. Ugerul vitelor. Mersul cu oile primăvara și cu vitele vara. Miresmele de acasă: fân, cenușă, afumături, magiun, smântână, cocserie, balegă, narcise, crini. Dragostea mea către toate și a toate către mine. Maica Domnului. Dialectul pe care îl vorbeam. Șocul să plec din toată lumea e a mea într-un ghetou strâmt, la oraș. Să fiu țăranca blocului. Ochiul stâng strabic: aragaz cu patru ochi! Refugiul în cărți. În muuulte cărți, niciodată destule.

Bucuria să îi țin de mână pe mama, fiindcă e mama, și pe tata, fiindcă a ales să îi fiu fiică. Să merg cu ei în clasa întâi la primul film: Război și pace. Să plâng mutește, cu lacrimi înghițite fiindcă în marșul de retragere un soldat a înghețat și cățelușul său a rămas singur pe lume, așa cum toată copilăria mi-a fost frică să nu rămân și eu. Un cățeluș pribeag.

Să vorbesc prima oară la o lucrătură drăcească, una neagră, cu manivelă, din care se auzea vocea tatei. Să îi repet mamei la nesfârșit că eu sunt curată, fiindcă luaseră prima mașină de spălat și paralizam de groază că o să intru în cuva aia și o să mă învârtesc printre rufe și săpun Cheia, dat prin răzătoare.

Să îi văd în persoană pe Dej cu Hrușciov.

Să mă strângă pantofii de lac la portretul îndoliat al tovarășului Dej, că doar eram pionieră de frunte și toți cei buni la carte eram pedepsiți prin rotație să înțepenim lângă portretul din holul mare al Școlii generale număru’ 4 din Hunedoara.

Bucătăria cea mică, dar a noastră, numai a noastră. Tata mereu plecat. Manșete și gulerașe scrobite cu apret. Petele de cerneală de peste tot, căci niciodată nu am fost altceva decât o dezordonată, incapabilă să fiu cochetă și să devin o doamnă. Nepotrivirea mamei în blocul cu ofițerese casnice. Exasperarea mea față cu angoasele casnicelor de bloc. Mutante. Femei mutante. Eu veneam dintre țărănci și astea nu aveau timp de istericale și bârfe, că urechile lor erau mereu împuiate de piuituri, măcăeli, mugete, behăituri, țignaluri de copii care cereau in corpore de mâncare.

Până la etapa de mai sus cred că nu făceam o distincție prea clară între mine și ceilalți oameni, așa cum în copilăria mică nu făceam o distincție între mine și puii altor specii. A trebuit să ajung doi ani în București, satul cu satrapii statului, ca să învăț că sunt altceva și altcineva, o etapă spre inițierea în faptul că, deși nu sunt buricul pământului, cum nu e nimeni, sunt totuși unică și dacă nu s-a născut altcineva în locul meu, urmează să dau seama că nu m-am născut degeaba. De aici începe aventura mea. Competiția cu mine însămi. Cu ce pot lua din tot ce îmi este și ce pot da din ceea ce am luat. Nu țin minte să fi crezut vreodată că mi se cuvine ceva fiindcă binevoiesc să exist pe planetă. Acum, e drept, de la generațiile din care mă trăgeam și din istoria mea nu am prea învățat că avem alte drepturi în afară de cel la muncă (mă rog, și la viață și pace, cum mai zicea la gazetă). O mai tânără prietenă mi-a povestit că bunica ei s-a sinucis fiindcă a făcut Parkinson și nu a mai putut lucra cu mâinile ei. S-a dus pe înnoptate în livadă, a scris un bilet ca să explice de ce. S-a rugat de ei și de Dumnezeu să o ierte și cu ultimele puteri de voință și-a aranjat ștreangul și a împins scaunul pitic pe care stătea când avea puterea să mai mulgă văcuța. De ce m-aș indigna, mira, revolta? Ce era în capul meu astă-vară, înainte de operația de ochi, în eventualitatea că nu reușește și nu voi mai vedea nimic? Nu. Ștreang nu era, dar nici vreun rost tip Plan B nu îmi puteam imagina.

Am crescut cu asta-n cap: Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine. Nu era nicio fărâmă de boier, de rentier, de baron local sau de rechin comunal în familia mea restrânsă sau lărgită. Peste toate aceste inexistențe de-a lungul arborelui genetic – greu de făcut când singura memorie îndepărtată era cimitirul și acela cu cruci de lemn care putrezeau după două generații de morți – s-a suprapus comunismul care a aruncat peste bord pâine fără muncă, teoretic pentru toată lumea. Ne-a izbăvit de privilegiații d’anțărț ca să și-i facă pe ai lui, da nu așa, pe vecie, ci după cum și cât se dădea fiecare cu vremurile.

Nu mă miră prima mea reacție, odată aflată în capitala imperiului în care s-au născut bunica și străbunica. Ăl întors capul de la Prater, de la palatul lui Sisi[1] și de la tot ce mișca și semăna prin grandomanie deșănțată cu Casa Poporului. În sufletul meu s-a distilat imaginea străbunicului și străbunicii, care s-ar fi uitat la mine ca la o nebună dacă îi întrebam:

– Cum vă petreceați timpul liber în tinerețe?

Ei, cum să îl petreacă? La fel ca și părinții lor. Râneau grajduri, mergeau la cocserie și la holdă ca să plătească impozite pentru palatele imperiale. Exact așa cum m-aș uita și eu dacă m-ar întreba pe mine unul dintre studenții actuali, născut la 6 ani după căderea comunismului:

– Cum vă distrați în weekend când erați tânără?

Cum să mă distrez? Adunam sfecla din tarla sau rahații din parcul IOR cu elevii mei, ca să facă partidul economii la banii de agricultori și îngrijitori și să îi strângă pentru Casa Poporului.

Va urma….

[1] Soția împăratului Franz Joseph, Elisabeta de Austria

Imagine de Silviu D. Gherman