Farmec

Ștefan Caraman este un autor mereu surprinzător. A debutat în 1996 cu o carte de proză scurtă, Suflet de rocker, care a atras atenția prin câteva atribute proprii modului de a fi al generației rock: sinceritate provocatoare, nerăbdare aproape nevrotică de a trăi, renunțare ostentativă la referințele culturale (practicată de un tânăr în mod evident cultivat).

Foarte activ – fără să alunece însă ca atâția alții în producția de serie –, autorul (născut în 1967, funcționar la o bancă din Tulcea) a scris în continuare noi volume de proză scurtă, romane, piese de teatru (unele premiate și puse în scenă), toate neasemănătoare între ele. Din cauza uneia dintre piese, de o trivialitate agresivă, greu de suportat chiar și de către un cititor fără prejudecăți, m-am simțit dezamăgit (încă dinaintea debutului său, îl remarcasem pe Ștefan Caraman la o rubrică de Poșta redacției din Flacăra și îmi pusesem mari speranțe în el), nu i-am mai urmărit evoluția. Am auzit ca prin vis rumoarea provocată de un roman al său de 600 de pagini, Scrisori către Rita, dar nu l-am citit. L-am deschis abia acum, înainte de a scrie despre o nouă carte a sa, de poeme în proză, intitulată 92 de povești cu cărți. Este un roman de zile mari, pe care îl voi analiza cândva pe larg. Reproduc deocamdată doar un eșantion:

„Noaptea e un interval orar ciudat. Toate lucrurile arată altfel. Blocurile devin niște monștri tăcuți, mașinile gângănii rapace, luminile par niște ochi speriați, iar oamenii… oamenii n-ar trebui să circule liber. Noaptea nu e pentru ei.”

În volumul 92 de povești cu cărți (remarcabil și prin eleganta punere în pagină a textelor) sunt chiar 92 de povești cu cărți, stranii și încântătoare. Nu mi-aș fi putut închipui că se pot inventa atâtea situații în care cărțile – cărțile din carton și hârtie, nu operele literare − să joace un rol semnificativ în viața unor personaje. Reproduc integral una dintre istorisiri, cu mențiunea că primele cuvinte din text, scrise cu majuscule, au funcția de titlu:

„DEASUPRA ATLANTICULUI ZBOARĂ UN Boeing 747, maiestuos ca o gâscă, e alb, e curajos și e plin, printre pasageri ești și tu, în prima călătorie în SUA, nu ai fost niciodată, nu cunoști pe nimeni acolo, vrei să vizitezi statul Wyoming, așa ți-a venit, ți-e puțin frică, privești prin hublou, nu vezi nimic decât alb, îți închipui că moartea nu poate fi decât albă, albă și rapidă, te întrerupe din meditație o stewardesă, e frumoasă, te întreabă dacă dorești de băut, îi răspunzi că nu, te întreabă dacă ți-e foame, îi răspunzi că nu, te întreabă dacă îți dorești ceva, o privești și îi spui în limba română că o dorești pe ea, ea zâmbește într-o limbă de circulație universală și-ți răspunde că e posibil orice, mai puțin asta, o rogi atunci să-ți aducă o carte, simți nevoia să citești ceva, o carte despre zbor, despre pionierii aviației moderne, despre visul omenirii de a se înălța, așa, ca Dumnezeu, sau ca sfinții minori, sau măcar ca o pasăre, frumoasa doamnă zâmbește enigmatic, se îndreaptă de spate, duce talkie-walkie-ul în apropierea gurii perfecte și comunică echipajului rugămintea ta, comandantul oprește aeronava, stewardesa coboară, intră în librărie, cumpără o carte despre Elie Carafoli, ți-o aduce și ți-o întinde zâmbind încontinuu, avem cele mai bune servicii, îți spune, apoi se îndepărtează, Boeing-ul își continuă cursa spre America, la fel ca înspre o burtă.”

Succesiunea poveștilor despre cărți este caleidoscopică, nu știi niciodată ce va urma, dar ceea ce urmează are de fiecare dată farmec. Erotism, metafizică, umor, cinism, reverie, toate sunt experimentate fără efort, alunecător, cu grația unui pianist care își plimbă degetele lungi pe claviatura pianului. De un umor irezistibil este istorisirea în care o studentă de la Litere îi mărturisește unui bărbat că vrea să facă dragoste pe un pat de cărți. Acesta (căruia Ștefan Caraman i se adresează la persoana a II-a) îi îndeplinește dorința:

…„te oprești, firește, la librărie, pentru că stai în chirie și proprietăreasa asta bătrână n-a colecționat la viața ei decât mileuri și servicii de ceai, intri, iei un coș, îndeși în el de-a valma Pleșu și Salinger, Dan Lungu și Beckett, Rodica Draghincescu (o carte veche, pierdută pe acolo) și Ștefan Peca, după ce-l umpli, plătești, ajungi acasă și întinzi cărțile pe jos, la cap pui Gellu Naum, iar sub fund va simți Pascal Bruckner…”etc.

Ce fericit aș fi dacă la o nouă ediție Ștefan Caraman ar trece și una din cărțile mele pe listă!

Ștefan Caraman, 92 de povești cu cărți, București, Ed. Herg Benet, 2014. Copertă: The Spartan Bureau. 128 pag.

Text apărut în România literară nr. 5/ 2016