Tatiana ȚîbuleacTatiana Țîbuleac
10.01.2017

O poveste (aproape) magică

Vera și merele

Vera este mama, iar merele vor apărea la urmă, aproape de sfârșit. Este povestea bunicii despre mama, pentru mine. Mi-a spus-o de o mie de ori, sau poate de 127 sau 59, nu mai țin minte. Aveam mereu în jur de 10 ani când bunica încă mai trăia și, pe atunci, țineam minte doar lucrurile mari sau scumpe.
Mi-ar plăcea – pentru că e frumos și e iarnă – ca povestea mea să fie magică. Să strălucească și să placă tuturor-tuturor-tuturor. Știu însă că nu va fi așa, pentru că nu poate să placă tuturor ceea ce pe unii i-a înecat în lacrimi.
Vera s-a născut iarna, în țara iernii, de nevoie. Bunica s-a chinuit mult ca să nu o nască, însă mama a vrut să trăiască mai tare decât toți oamenii din jur. Și erau mulți oameni în jur. Oameni mari deveniți mici peste noapte, din cauza unei liste. Oameni mici care și-așa și nu au crescut mari, pentru că au murit de frig și de foame, sub ochii părinților de pe listă.
Eu știu numele omului care a întocmit acea listă. Oare pe unde sunt acum nepoții lui? Cel mai probabil citesc și ei această poveste.
Țara este plină de nepoții oamenilor care au întocmit liste.
Bunica spunea (și aici trebuia să întrerupă povestea de fiecare dată și să tacă un pic) că Siberia este plină de ridicături mici de pământ. Că și fratele mamei zace în una dintre ele. Nimic magic în acele ierni – 7 la număr – spunea bunica. Până într-o zi, când Vera s-a îmbolnăvit.
Vera zăcea pe o laviță, învelită într-o bucată de pâslă (bunica cosea pâsle ca să încalțe lumea bună din Taiga) și era pe moarte. Copiii deportaților nu erau vizitați de medici, pentru că ar fi fost timp pierdut aiurea. Medicamente nu erau, în schimb era frig și iarna care nu se mai termina. Pâsla o încălzea pe mama, bunica plângea, bunicul tăia pădure.
Brusc (asta țin minte bine) ușa s-a deschis și poștărița i-a adus „pâslăriței“ un colet din Moldova. Primul și ultimul în toți anii de surghiun. „Posîlka” conținea șase mere – obișnuite pentru moldoveni, chiar foarte obișnuite – din acel sort numit pe la noi „sinapkă”. Dar magice pentru localnicii care le-au numit imediat „cartofi dulci”. Poștăriței i s-au aprins ochii și i-a spus bunicăi că vrea și ea două mere pentru fiicele ei. Și aici începe magia acestei povești. Simplă, opacă, insipidă – totuși magie. Omenească. „Po obstoiatelstvam” cum se mai spunea pe vremea ceea.
Bunica a spus că-i dă mere femeii, doar dacă și ea o ajută ca un om și îi face rost de „leacuri” pentru fată. Vera nu voia să moară.
De trei ori a venit poștărița cu medicamente în baraca deportaților. Șase mere, câte două de fiecare dată, au fost cheltuite de bunica. O singură Veră, dar ce Veră (!), a fost salvată.

Vera, ca o speranță tradusă dintr-o limbă nepământească, a supraviețuit și a dat naștere unui neam întreg de fete. Ultima și cea mai faină, crescută la cald și în pâsle de puf.

La mulți ani, mamă.

14.666 cititori