Sub linie

Față de precedentul Moartea parafină (2010), volumul Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015) nu aduce, tematic vorbind, ceva nou în poezia lui Robert Șerban. Doar intensitatea morții e mai crescută, ca și cum, între timp, apercepția thanatică a poetului s-ar fi acutizat, sub imperiul unor drame personale ori sub necesitatea unui pur exercițiu literar. Aș zice, folosind chiar imaginea geometrică din titlu, că placheta de acum e ”puțin mai sub linie” decât cea anterioară. Melancolia e mai pronunțată, acum, iar amprenta imaginară a textelor vădește acest sentiment prin predispoziția testimonială a unora dintre ele. Adesea, sunt versuri scrise cu italice, ca și cum ar codifica niște mesaje sapiențiale, ultime, demne de postumitate. Coerența generală a antologării contribuie prin suma relativ mică a abaterilor de la acest trist mers ”sub linie”, autoimpus.

Fragilitatea eu-lui, în raport cu marile tragedii ale vieții, duce, pe de-o parte, la refugiul în cotidian (gesturi și obiecte mărunte: hainele, ceaiul, televizorul, pantofii, ceasul), iar pe de alta, la regresul în memoria apropiată (bunicii, mama, copilăria, primele iubiri, copiii). E vorba de semnul unui minimalism poetic și, totodată, al unui gest defensiv. De asemenea, e promovată ”fuga de cuvintele mari”, în favoarea chemării ”celor mici”, adică o declarativă coborâre în mărunțișuri, justificată existențial, nu ca marcă generaționistă. Probabil așa se explică inapetența programatică pentru metaforă, pentru estetizare. Boema poetică ratează definitiv împlinirile, dar, în preajma implacabilului, e nevoie, totuși, să te refugiezi în ceva: ”îmi place să beau vin / și să citesc poezii // n-am nicio șansă” (Constatare). Scrisul, palidă consolare, nu rezolvă vreunul din ravagiile sentimentale și din conștiența dispariției, la un moment dat: ”nu pot să-ți dau umărul meu / ca să plângi pe el / dar un top de hârtie am oricând pentru tine / amice (…) am frecat bine fiecare coală / până când a devenit pufoasă ca o batistă / cu care mi-am șters lacrimile de fiecare dată când / bărbatul care ți-ar fi tras una / dispărea fără urmă / cum mai dispar / uneori / știi și tu / bărbații” (Top de hârtie). Există un zid între eul poetic și cei dragi, de unde singurătatea (”stau cu spatele lipit de peretele ce mă desparte / de copiii mei / răceala din el se culcușește în mine / dar nu mă mișc / căci copiii râd și chicotesc fericiți dincolo”; ”am puterea să repet întruna / că mi-e bine singur / mi-e foarte bine / chiar dacă totul / îmi lipsește”), deși unele dintre poeme sunt concepute ca dialoguri (tot mai puțin posibile) între tată și cei doi copii. Reflecțiile asupra biologicului au în subtext degradarea și se raportează, obsesiv, la cei dragi, la suferința pentru pierderile reciproce: ”sunt mai tânăr decât sunt / dar cât de împuținat voi clipoci în memoria fiului meu / când el va avea vârsta mea de azi? / nici nu va ști cum arăt / deși acum mă privește cu ochi mari / și mă strigă din toată inima // fiul meu nu va mai ține minte nimic din tatăl lui de azi / iar cel care voi fi pe mai departe / îi voi apărea ca o umbră ce bâjbâie…” (Fiul meu, fiul tatălui meu). Bătrânețea are drept corolar visul tinereții, în fond, tot o pierdere, compensată prin iluziile unor imaginare perenități și stabilități: ”nu știu cât înseamnă asta pentru restul lumii / dar mi se pare o grozăvie să vezi / cu ochii tăi / cum / odată cu vârsta / sporește curajul / crește puterea / iar părul se transformă / în coama unui leu” (Străluminare); ”de la casa mea încolo / începe câmpul // sâmbăta / duminica / stau în pridvor și mă întreb / oare ce-o fi dincolo de el? / mă uit pieziș / ca un aventurier mântuit de furnicăturile din talpă / dar care urlă uneori / noaptea / în somn / pământ! pământ!” (Un aventurier mântuit). Tema recurentă a oglinzii (autoreflexie inutilă și dezolantă), ca și aceea a unui Dumnezeu profund demitizat (”descărcat pe laptop / Dumnezeu se vede și mai bine și pare fericit”), e corolarul unei absențe plenare. Degradată, ființa nu poate recupera ceea ce a pierdut decât dacă acceptă minciuna dedublării și a unui dialog a-metafizic cu detaliile aparent nesemnificative.

Ultimul poem (O nouă viață), cel mai lung din volum, e o rugăciune care marchează soluția: resemnarea în fața simplității lucrurilor. Frumusețea lumii rezidă exact acolo unde nimeni nu se așteaptă s-o găsească, în savoarea unei portocale. De aceea spuneam că minimalismul e justificat, aici, existențial. În preajma fatalității, numai cele mărunte au mai rămas ”mari”.

Deși o prezență mai puțin explicită ca-n volumul anterior, moartea e, în noua carte a lui Robert Șerban, modelul citit în filigran. Puțin sub linie e chiar ceea ce pare: discursul transparent al firescului. Lingvistic și afectiv, se merge ”sub linie”, pentru că nici nu se poate altfel.

(text apărut într-unul din ultimele numere ale revistei ”România literară”)