Andreea NanuAndreea Nanu
10.01.2017

Aurora

Voiles… Văluri, pânzele unei corăbii, ori poate aripile Memoriei adiind peste acest chip descoperit în albumul familiei noastre. O altă necunoscută care mă privește, așteptând să-i dau un nume. Personajele romanelor mele își spun adesea unele altora: ghicește, ghicește… Acelaşi lucru pare să-mi șoptească și Preludiul lui Debussy, Voiles, pe care-l ascult în timp ce încerc să descifrez expresia acestui chip. Detaliul care mi-a atras atenția? Volanele rochiei, urmând parcă docile curba buzelor răsfrânte într-un surâs de început de lume, scăldat în nostalgia primului răsărit… Ce alt nume mai potrivit decât Aurora?… Văluri, pânze, aripi… expresii ale diafanului, materializări ale luminii, extensii peste timp ale jocului de-a v-ați ascunselea… Spre deosebire de Etrenne, de Augusta, de Cantata ori Alba, Aurora mă privește încrezătoare, cu bărbia puțin ridicată, cu buzele răsfrânte într-un surâs care evocă deschiderea fără echivoc a mării. Marée haute! La fel de „hautaine” (mândră, dârză) ca și aceasta. Chiar provocatoare, sigură de puterea seducţiei sale. Privirea ei ageră străpunge vălul anilor; Aurora nu pozează, dimpotrivă, se adresează lumii, profită de ocazia imortalizării pentru a își transmite mesajul. Seamănă cu marinarul care urcă tocmai în vârful catargului, străbătând pe verticală straturile de ceață și umbre, pentru a le vesti celorlalți ivirea țărmului. Volanele o fac să se asemene pescărușilor sau făpturilor întraripate care poartă, din vechime, numele de mesageri… Aurora vine dintr-o lume de demult și, chiar dacă nu rostește nici un cuvânt, reuşeşte să ne dezvăluie câte ceva din taina Începutului. Argumentul ei e tinerețea. Frumusețea Aurorei nu are nevoie de podoabe. Răsăritul, în splendoarea lui plină de vitalitate, îşi este suficient sieşi. Aurora: surâsul ei se risipeşte în clinchete luminoase pe canavaua zilei a opta, acompaniind la octavă cuvintele lui Debussy: „muzica este tăcerea dintre note”.

Aurora ne întâmpină, purtându-şi cu graţie însemnele destinului pe care i-l sugerează propriul nume: luptătoare, cuceritoare, misterioasă necunoscută ce pare să spună, ca Debussy: Le reste m’importe peu

*

Le reste m’importe peu

Il n’y a que moi qui sache

le secret des voiles sacrées

qui, à l’aube, redonnent au monde sa chasteté.

Si l’on savait,

on se contenterait

de ce que l’on porte avec soi.

Malgré soi,

comme une soie

qui couvre la mer,

pour l’assoupir comme une enfant

que l’on met à l’aise.

Comme un début de Genèse.

(foto: din arhiva personală)

816 cititori