Umbra de pe faţa fericirii

Dacă în zilelele noastre a citi ţine de opţiunea fiecăruia, lucrurile nu au stat dintotdeauna astfel. Mai ales pentru femei. Au fost vremuri când femeilor le era interzis accesul în bibliotecă; ani când a supravieţui într-o lume „a bărbaţilor” însemna să nu dai dovadă de prea multă gândire, iar prejudecăţile erau ridicate la rang de virtute. Cu toate acestea, existau voci feminine care nu puteau fi reduse la tăcere, chiar dacă pentru a se face auzite acestea se prezentau sub nume de bărbat.

Este şi cazul lui Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, cunoscută sub pseudonimul de George Eliot (n. 22 noiembrie 1819 – 22 decembrie 1880), o reprezentantă fruntașă a erei Victoriene, romanele ei fiind caracterizate de o analiză realistă a societății englezești provinciale din acea epocă.

Tânăra Evans era inteligentă, iar datorită postului important ocupat de tatăl său la conducerea moșiei, lui Evans i s-a permis accesul la biblioteca din Arbury Hall, lucru care i-a fost de folos în educația și lărgirea orizontului ei de cunoștințe.

O importanță mare în operele sale timpurii a avut-o, de asemenea, religia. Autoarea a fost educată într-o familie anglicană, dar în acea perioadă Midlands era un teritoriu cunoscut printr-un număr crescând de sectanți. A primit pensiune la școlile din Attleborough, Nuneaton și Coventry, la cea de-a doua a fost învățată de evanghelica Maria Lewis – căreia îi adresează scrisorile timpurii – și la școala în Coventry este învățată de surorile baptiste.

Abia când avea 39 de ani îi este publicat, în Blackwood’s Magazine, Amos Barton, primul text din „Scene din viața unui cleric”, și alături de alte Scene, este primit bine. Primul său roman publicat în întregime, un an mai târziu, este Adam Bede, având un succes imediat. „Scene din viața unui cleric” erau considerate a fi scrise de către un pastor protestant sau poate de către femeia acestuia. Cu apariția popularului Adam Bede speculația a crescut și mai mult; în plus, era chiar și un pretendent pentru a se declara autor – Joseph Liggins.

Spre sfârșitul vieţii, adevărata George Eliot face un pas îndrăzneț şi admite că ea este autoarea. După succesul lui Adam Bede, ea continuă să scrie romane populare încă cincisprezece ani. La un an de la publicarea lui Adam Bede, ea scrie „Moara de pe Floss”.

***

„Cu tot egoismul meu, nu puteam să îndur gândul că o să apar ca o umbră a morţii la ospățul fericirii tale. Nu puteam să îndur gândul de a părăsi această lume în care tu mai trăiai şi, poate, mai aveai nevoie de mine; jurământul de credinţă pe care ţi-l făcusem îmi cerea să astept şi să îndur. Maggie, nu vreau prin scrisoarea asta decât să te asigur că niciuna dintre suferinţele prin care am fost nevoit să trec din pricina ta n-a fost un preţ prea mare pentru viaţa pe care am cunoscut-o de când m-am îndrăgostit de tine. Nu fi amărâtă că m-ai făcut să sufăr. Am crescut de mic cu sentimentul renunţării; nu m-am așteptat niciodată să fiu fericit; şi faptul ca te-am cunoscut şi te-am iubit m-a împăcat cu viaţa. Ai fost pentru inima mea ceea ce e lumina si culoarea pentru ochii mei, ceea ce e muzica pentru sufletul meu; ai trezit o senzaţie nelămurită de nelinişte într-o conştiinţă arzătoare. Viaţa pe care am descoperit-o de când bucuriile şi durerile tale au început să însemne pentru mine mai mult decât bucuriile şi durerile mele a schimbat murmurul de revoltă în supunerea aceea voită care dă naştere unui sentiment adânc. Cred că iubirea intensă şi nemărginită m-a făcut să capăt o pătrundere mai largă a vieţii, care a crescut pe masură ce înţelegeam viaţa altora, căci până atunci, conștiinţa dureroasă a înfăţişării mele mă ţinuse departe de ceilalţi.”

(„Moara de pe Floss”, traducere Catinca Ralea, Eugenia Popescu)

Surse foto: learnnc.com şi classiclit.about.com