Odilia RoşianuOdilia Roşianu
11.01.2017

Avocatul lui „mulțumesc”

M-am uitat în calendarul evenimentelor de azi și, văzând ce se sărbătorește (internațional), m-am gândit că multora li se poate părea ciudată această alegere. Cum să dedici o zi unui cuvânt?!
Da, azi este Ziua Internațională a unui cuvânt. Nu a oricărui cuvânt, ci a unuia care ar trebui, în opinia mea, să facă obligatoriu parte din vocabularul oamenilor. Ar trebui, poate, să fie învățat înainte de „mamă” sau „tată”, înainte de numele din certificatul de naștere, înainte de orice.
Iar el este cuvântul „mulțumesc”. În forma lui prelungă, serioasă, fără schimonoseli, ironii sau duble înțelesuri.
Există multe teorii privind etimologia acestui cuvânt, majoritatea susțin, însă, că este un derivat din „la mulți ani”, prin tot felul de modificări ulterioare care au dus la forma actuală. Și asta este și povestea care-mi place – parcă ascunde gentil faptul că, prin fiecare mulțumire, îl facem pe celălalt să trăiască mai mult. Și mai frumos. Prin recunoașterea valorii a ceea ce a făcut îi (re)dai unui om puterea de a zâmbi, de a zbura mai departe, de a vibra, de a spera că oamenii sunt generoși. Și astfel va fi capabil să înțeleagă că nimic din ceea ce el dăruiește sufletului sau minții unui om nu este inutil.
Am auzit de multe ori că e artificial să (tot) spui „mulțumesc”, că nu e nevoie să-ți subliniezi prea des gratitudinea – zici o dată, eventual, și apoi îți vezi de treabă. S-o prinde și adrisantul că, dacă nu ai avea o părere bună despre el sau despre activitatea lui, nu ar mai fi acolo – în firma sau în viața ta.
Cu ani în urmă, participând la un training pentru „șefi”, am învățat importanța cuvintelor de apreciere pentru cei care lucrează alături de tine. Există tipuri umane cărora li se întreține elanul și li se trezește inspirația mai degrabă prin mulțumiri, decât prin bani, mașină sau alte „materialități”. Sunt mai fericiți dacă primesc un „mulțumesc”, cu explicații detaliate ale motivelor, decât dacă li se dă sec „prima de Crăciun”, eventual și garnisită cu un zâmbet acru-superior. De multe ori am auzit la interviurile de angajare candidați care, atunci când erau întrebați de ce pleacă de la fostul loc de muncă, răspundeau că nu sunt apreciați suficient. Cei de la „resurse umane” erau sceptici – spuneau că, de fapt, „fugarii” voiau să fie avansați sau să li se mărească salariul, dar, ulterior, în majoritatea cazurilor era vorba chiar despre apreciere, mai exact despre lipsa ei. De acel „mulțumesc” pe care-l așteptau și nu venea niciodată. Sau mult prea rar…

Iar ceea ce se întâmplă în viața profesională este, din păcate, și mai frecvent în relațiile personale. De câte ori nu sperăm la un „mulțumesc” care nu mai vine? Sau de câte ori noi suntem cei care îl rostim, poate, doar în gând, pentru a nu părea caraghioși sau oficiali? Dacă suntem onești, vom recunoaște că de mult prea multe ori am fost în situațiile de mai sus. Și nu e bine. Deloc. Pentru nici una dintre părțile implicate.

Cineva îmi șoptește că ar fi trebuit să scriu ceva sentimental de ziua lui „mulțumesc”. Cu inimioare, cuvinte dulci, floricele și versuri patetice. Problema este, însă, că mi se pare un subiect mult prea serios și dureros, uneori, pentru a-l trata în acest fel. Și a-l minimaliza. De aceea, m-am erijat, într-un fel, în avocatul lui „mulțumesc”. Cred că e mai bine să-l folosiți în exces și să fiți întrebați pentru ce mulțumiți, decât să lăsați un zâmbet trist în urma voastră.

(sursa foto: argumentpress.ro)