Angela Baciu
Angela Baciu: Ştiu că nu îţi plac interviurile, dar îți mulțumesc că ai acceptat; totuşi… de ce ai ales acest drum? de ce balet şi nu…, nu ştiu, profesor, înotător, mecanic de locomotivă? Sau scriitor?!
Tiberiu Almosnino – Nu mai vreau să fiu în centrul atenţiei. Interviurile, apariţiile tv sunt pentru cei activi. Eu m-am retras. Răspund acestor întrebări doar pentru că vin din partea ta. De ce balerin şi nu altceva? Păi, am fost profesor la Liceul de Coregrafie, până când m-au dat afară că nu respectam programa şcolară. Nu m-am supărat pentru că oricum nu respect nici o “programă”. Am făcut şi înot, până mi-am descoperit o otită cu complicaţii şi a trebuit să renunţ. Ţin minte că mi se făceau nişte spălături cu o seringă uriaşă, mă simţeam ca la veterinar…
Deşi gările şi trenurile au un farmec al lor, nu ştiu să spun de ce nu m-am făcut fochist pe locomotivă, împiegat de mişcare sau, pur şi simplu, acar. Dar, scriitor?! De unde ştii, ce, ai citit ceva scris de mine?!…
A.B.: Povesteşte-mi o întâmplare din copilăria ta sau descrie-mi un chip ce îţi apare acum în minte…
T.A. – Dacă îţi spun că am amintiri de la 2 – 3 ani, mă crezi? Probabil că este normal, dar atunci şi oamenii şi locurile mi se păreau supradimensionate. Revăzându-le după ani, totul s-a micit. Un chip? Mama Jana, un fel de guvernantă din zilele noastre, aşa cum fiul meu Luca, o avea pe Nadia, apărea în viaţa mea între perioadele lungi de cămin săptămânal, în care ziua de luni începea cu plânsete şi se termina sâmbăta cu o scurtă escală la un birt sordid, unde îşi bea taică-miu ceva verde şi eu un suc. Îngrijitoarele schimbau discuri cu Tom Jones. Uite, de exemplu, pe coridoarele acelui cămin, cu ţevile la vedere și un început de mucegai, mă simţeam ca un Gulliver în Ţara Uriaşilor. Am fost odată, după foarte mulţi ani, acolo, şi mergeam gârbovit. Ţin minte, de asemenea, de la Mama Jana, soţia lui Gyula – un ungur c-o mustaţă faină – că odată am făcut pipi într-un borcan, pe care l-am pitit în dulap, de ruşine. De ce făcusem asta? Pentru că m-au închis în casă, într-o cameră fără wc, asta fiindcă într-o zi am plecat de acasă şi m-au căutat câteva ore. M-au găsit tocmai pe treptele de la hala de carne, o clădire mare, din cărămidă roşie, din Piaţa Obor. Pentru cine cunoaşte Bucureştiul, ştie ce distanţă este din Avrig până în piaţă.
A.B.: Ai crescut într-o familie de artişti: părinţii poeţi, bunica balerină şi bunicul violonist. Cum erau ei şi cum erau acele timpuri?
T.A. – Ştiu că am cam exagerat cu rolul bunicii din partea mamei în alegerea meseriei mele, într-un interviu. Nora s-a supărat în tăcere. Adevărul este că nu cred că puteam să devin altceva decât artist. Şi din partea Norei, dar şi din partea lui Nino, părinţii mei, toţi au avut legătură cu arta. Şi bunicul din partea tatălui, Leon, avea caiete întregi cu poezii. Pe soţia lui, Lucreţia, nu am cunoscut-o, a murit de tânără. Cum îţi spuneam, au avut legătură ba cu dansul, ba cu muzica, aveau pian în casă (aşa erau timpurile, iată!), ba făceau teatru, mai mult sau mai puţin profesionist. Ramura bancherilor, a doctorilor, avocaţilor a rupt-o cu ăştilalţi, aşa că ce îmi mai rămăsese?!
A.B.: Deci, părinţii poeţi: mama Nora Iuga şi tatăl George Almosnino. Ai cunoscut probabil atâţia mari scriitori ce veneau în casă la voi.
T.A. – Mi-e şi frică să răspund la întrebarea asta. Cred că am cunoscut cei mai mari scriitori din vremea aia. Ştii cum se spune, dacă dau nume şi îl uit pe unul, se va supăra. La noi în casă era un adevărat cenaclu literar. Veneau şi cei din generaţia lor, până la cei tineri din generaţia ’80, ’90, 2000… şi probabil că aşa va fi cât o să trăiască Nora. Unii s-au pierdut, alţii sunt vedetele de azi.
A.B.: Amintiri?
T.A. -Ohooo…, zile şi nopţi, revelioane, vacanţe la 2 Mai (apropos, în anii aceia exista doar 2 Mai, în Vamă erau doar zece case de chirpici şi o plajă imensă… şi atât! puteai să ajungi acolo, pe sub malul surpat, preţ de câţiva kilometri, sau pe sus, prin lanul de porumb). Nopţi de poker, de lectură, de bancuri sau, pur şi simplu, de “mimă”.
Alte amintiri? Veneam cu Nora de la Cinemateca de la Palat, sau poate de la cea de jos, de pe Eforie, nu mai ştiu… Am văzut un film despre Toulouse Lautrec. Pe aleea din faţa blocului, vorbeam despre film, de actori, de viaţa şi destinul pictorului, de cadre, regie… Zăpada era până la genunchi. Mantoul mamei, mov, cu nasturi într-o parte, devenea din ce în ce mai greu. Copacii făceau un coridor lung de câţiva zeci de metri cu ţurţurii deasupra capetelor noastre, luminat doar de lună. Vocea ei era luată de vânt. Şi eu am uitat, pentru o clipă, de Toulouse Lautrec şi am văzut-o pe Ana Karenina cu Vronski. Nora era tânără şi frumoasă.
A.B.: Un regret?
T.A. – Da, am un mare regret. Cred că sunt printre ultimii oameni care l-au văzut pe Virgil Mazilescu, în viaţă. Eram foarte buni prieteni şi asta mă făcea mândru. În ultima lui vacanţă la 2 Mai, i-am refuzat invitaţia la o vodcă pentru că devenisem serios… familist. Nici nu ştiu ce l-a uimit mai tare: refuzul sau argumentul!
A.B.: Eşti un om răbdător cu tine? E ceva ce ţi-ai fi dorit şi nu s-a îndeplinit până acum?
T.A. – Nu am fost răbdător nici cu mine, nici cu cei din jur. Dar viaţa te moleşeşte. Tot ce mi-am dorit s-a împlinit, dar acum îmi dau seama că mi-am dorit prea puţin din ce aş fi putut să fac.
A.B.: La ce vârstă ai apărut pentru prima dată pe scenă? Ai avut un mentor? Rămâne legătura cu scena pentru toată viaţă?
T.A. – Pe scenă am apărut din perioada şcolii. Nu atât de des cât mi-aş fi dorit. Şi sufeream. Erau alţii mai buni ca mine. Mentor nu. Modele nu. Poate în adolescenţă îmi alegeam personaje din cărţi, în funcţie de perioadă: Holden din “De veghe în lanul de secară”, Michele cel plictisit de viaţă din “Indiferenţii”, sau mai târziu… “marele Gatsby”. Cred că şi acum, recitind “Băieţii din strada Pal”, aş plânge. Am citit cartea asta într-o noapte, acasă la Mama Jana, într-un apartament la parter, pe Bulevardul Dimitrov, la capătul dinspre Gara de Est. În stânga erau bazinele unei şcoli sportive, acolo am învăţat să înot la Domnul Codreanu. Gyula suferea şi acum că îşi pierduse casa cu grădină. Intra încet în cameră, spre bucătărie, să-şi ia un pahar cu apă… tocmai când murea Nemecek. Şi eu imi opream plânsul. Iartă-mă, dar cred că acesta e un interviu şi nu literatură!
A, m-ai întrebat de legătura cu scena. Dorinţa se estompează încet… încet…
A.B.: Pentru că am vorbit de cărţi, un titlu de carte ce îţi mai vine acum în minte ?
T.A. – O, da. “Spovedania unui beţiv” de Jack London. M-a impresionat că a susţinut până la ultima pagină a cărţii că sinuciderea nu e o soluţie. Şi, după apariţia cărţii, la câteva luni, s-a sinucis. Tot el a scris şi “Dragoste de viaţă”, nu?! Viaţa durează cât poţi s-o duci. Eu aşa cred. Dar, intrăm într-o zona prea intimă…
A.B.: Ai declarat, într-un alt interviu, că ţi-ai fi dorit foarte mult rolul “Quasimodo”.
T.A. – Quasimodo cum l-a făcut Charles Laughton eu nu am văzut. Pe acolo mă vedeam şi eu. Pe lângă complexitatea acestui personaj, ce să îţi mai doreşti?! Quasimodo al meu ar fi devenit chiar frumos!
A.B.: Ce roluri ai iubit foarte mult? Cum era pe scenă?
T.A. – Am mai spus asta, nu am iubit nici un rol în mod deosebit. Am intrat în spectacol foarte concentrat, cu gândul la tot ce repetasem. Dar, acolo, îţi vine un “drăcuşor” care te zgândăre. Pe scenă nu poate să intre coregraful să te întrebe “ce faci, mă, din baletul meu?”, când dansezi nu mai vezi publicul (la operă oricum nu îl vezi!). Eşti tu cu personajul. Şi atât.
A.B.: Ce face scena pentru un artist?
T.A. – Ştii ce face scena? Îţi creează revelaţii. Când l-am interpretat pe Manfred, care-şi urca Golgota lui, cu ochii aţintiţi spre cer, înainte să-şi pună laţul de gât, eu l-am văzut pe Dumnezeu acolo pe scenă. Doar acolo…
A.B.: Cât de important este să te potriveşti cu partenerul de dans?
T.A. – O să spun că pe scenă te întâlnești cu tot felul de colegi care îţi dau replica. N-am să fiu ipocrit. E ca în viaţă !
A.B.: Dar onorurile?
T.A. – Hm, onorurile. Vin când nu le meriţi şi te îmbată. Şi nu vin când le aştepţi. Dar eu nu am fost un vânător de titluri.
A.B.: În afara dansului, ce alte lucruri te împlinesc? Știu că îţi place natura, mai ales muntele.
T.A. – Da, muntele. Am avut noroc de sănătate şi am făcut creasta Bucegilor în iarna trecută. Ce bucurie!
A.B.: Dacă cineva ţi-ar propune să dai timpul înapoi, ai alege acelaşi destin? sau ai schimba totul ?oraşul, sau strada pe care locuieşti…
T.A. – Am schimbat cu greu şi strada şi cartierul, ba chiar şi oraşul. Cu scena mi-ar fi imposibil.
A.B.: Oamenii te recunosc pe stradă, îşi aduc aminte de rolurile tale? te întorci deseori în timp sau eşti ancorat cu totul în prezent?
T.A. – Îmi aduc aminte cât de mândră era Nora când o opreau vecinele din Balta Albă, să-i spună că m-au văzut la televizor. Şi pe mine mă recunoşteau vânzătoarele din Piaţa Amzei. Lucrurile astea nu se mai întâmplă. Şi nu regret.
A.B.: Eşti născut şi crescut în Bucureşti, ce altceva te mai leagă de acest oraş? ai locuri preferate?
T.A. – Locul copilăriei mele în Tei, şcoala de pe strada Lemnea, Dealul Mitropoliei, Amzei, Romană, Piaţa Universităţii, Palatul Regal, o străduţă mică în spatele Ateneului, strada Enescu şi, mai puţin, Centrul Vechi. A, şi cum să uit stadionul Giuleşti – “singuri împotriva tuturor”. Iubesc Bucureştiul meu!!!
A.B.: Unde te duc paşii acum?
T.A. – Unde vor ei…
